durerea și dorul țîșnesc cîteodată din neant, se amestecă sub formă de nod și îmi coboară undeva în gît. de unde nu mai pleacă.

deschid ochii larg, sperînd să îți zăresc măcar pentru o secundă conturul pe pernă.

închid ochii în timp ce două lacrimi o iau la fugă sărate și hotărîte pe obraji.

întind mîna amăgindu-mă că simțul tactil îi va fi superior celui vizual.

măcar cel olfactiv.

poate că mirosul tău…

în final, recunosc înfrîngerea totală și definitivă a simțurilor mele: nu o să-ți mai văd ochii cei mai frumoși, n-o să te mai țin în brațe, n-o să ne mai amestecăm trupurile-n noapte (vorba cîntecului).

niciodată…

niciodată…

niciodată…

labradorit

bumbulacul: ai cui sînt ochii?

iubita: ai băiețelului din poveste?

bumbulacul: tu știi cel mai bine. ești în posesia ochilor. știi de unde i-ai procurat.

iubita: i-am furat.

bumbulacul: hoață mică. tu mi-ai furat și ochii și inima…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *