10 aprilie 2014

ziua de cînd viața și-a continuat neabătută cursul. dar n-a mai fost niciodată aceeași

dorm. sună telefonul. bumbu. ora 8. contrar obiceiului meu de a dormi tun la acea oră, mă trezesc și înșfac telefonul, gîndindu-mă care-i treaba. că tu nu ești matinal. cum nici eu nu sînt…

– da? răspund eu cu vocea plină încă de somn, așteptînd să-ți aud vocea.

– sînteți iubita domnului glonț?

vocea care mă întreabă asta nu e a ta, bumbule. e străină. și sensul întrebării e străin. cine naiba face gluma asta proastă?

– da. cine sînteți? întreb eu cu voce spartă.

– sînt agentul de poliție.

asta-i fază de film prost. și se întîmplă într-un film prost. nu în realitate și nu mie. am țîșnit din pat și merg cu pași mari, rapizi și echilibrați prin casă. din dormitor în sufragerie. în bucătărie. în dormitor.

– s-a întîmplat ceva? spune o voce surdă, care se poate să fie a mea, deși nu mi-e familiară.

de fapt, nimic nu mai mi-e familiar.

– dați-ne niște date de identificare, vă rugăm.

nu, e clar. e o farsă. care se vrea autentică. și care e o farsă și o aberație.

– ce date să vă dau? nu știu nicio dată. a pățit giani ceva?

vocea mi-e controlată. gîndurile mi-s controlate. pașii mi-s controlați.

– spuneți-ne seria și numărul de buletin.

dacă aș ști cum se rîde, aș rîde. nu știu datele ăstea nici pentru mine. poate dacă aș rîde, ar înceta farsa. dar nu pot să rîd. și aberația nu încetează. vocea continuă:

– data de naștere, poate.

asta o știu, bumbulică. nu sîntem noi doi peștișori simpatici?

– 25 februarie 1969. îmi spuneți ce s-a-ntîmplat?

tăcere. ca și cum cineva ar înghiți în sec și și-ar aduna forțele. gata. și le-a adunat:

– domnișoară, ne pare rău. domnul glonț a decedat.

vocea mea nu țipă. nu strigă, nu îngroapă lumea sub un urlet dement. nu. imploră, firavă:

– poate e o greșeală.

răspunsul vine intransigent.

ca moartea.

– ne pare rău. nu e nicio greșeală.

mintea s-a blocat și informația nu ajunge niciunde. rămîne suspendată între pereții care se înclină încet spre mine, gata să mă prindă și să mă zdrobească de vie. picioarele, în schimb, nu s-au blocat. măsoară dormitorul, sufrageria, bucătăria. stîng, drept, stîng, drept, stîng, drept… bine, nu va dura mult. pentru că betonul construcției vieții mele să prăbușește și mă transformă în moloz cuminte. înainte de transformarea totală, pun mîna pe telefon și încep să sun, repetînd același lucru, care nu are absolut nicio noimă. cea mai fără sens propoziție din viața mea: giani a murit giani a murit giani a murit…

lup_rau

ps. bumbule mic, tot timpul m-am întrebat cum o să aflu dacă se întîmplă ceva cu tine. de pe fb?

dar nu am aflat de pe fb. ci de pe telefonul tău.

nu, nu eram în lista ultimelor apeluri.

eram iubita în agenda ta…

4 thoughts on “cînd moartea a mușcat flămîndă din viață”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *