(fragment din roman)

Tocmai ce ne întoarcem de la mare a multa oară în această vară. Doar că, spre deosebire de celelalte dăți, acum ne întoarcem cu bestia. Da, Giani m-a luat de la București cu Hayabusa, am dat o fugă pînă la mare, l-am văzut pe Ducu Bertzi, am cîntat de mama focului: pe cine și cîte cărări port în suflet nu-mi pasă. Am mîncat pe marginea bordurii, la adăpostul motorului, brînză, salam uscat și pîine de casă de la tîrgul de produse bio de la capăt de Mamaia.

Acum ne-am echipat și sîntem gata de drum, direcția Pitești. Pentru că, spre deosebire de Goldwing, pe acest motor nu se poate vorbi, am stabilit semnele: dacă este prea tare, mîinile mele încleștate de mijlocul lui Giani îl vor trage către mine, semn s-o lase mai ușor, dacă îmi doresc de la bestie să devină și mai agresivă, să mă împing în conducătorul moto. Bun. Pe cai. Pe toți cei 179.

Pornim. Autostrada este goală. Îl țin pe Giani destul de lejer. Bestia a început să mîrîie. 100. 130. 150. Nu îl mai țin chiar așa lejer. 180. 200. Îl țin din ce în ce mai strîns. 220. Casca începe să mi se pară o secundă prea mare. Nu mai e adrenalină. Nu mai e plăcere. E greutate. Greutatea de a-ți ține capul aplecat în față. 240. Viteza extrem de mare tinde să-mi dea capul pe spate. Am senzația că mi-l va frînge ca la un pui nevolnic de găină. 260. Gaaataaa. Nu mai vreau. Îmi ajunge. E mult prea repede și corpul meu îmi spune clar că îl supun la o presiune mult prea mare. Drept pentru care fac semnul stabilit, mîinile mele trăgîndu-l pe Giani spre mine. În acea secundă se produce nebunia. Giani bagă mîna în gaz. Mă cuprinde panica și apoi iluminarea: vrea să mă omoare. De ce? De ce să mă omoare, gîndesc eu, în timp ce devin conștientă că, dacă nu iau repede măsuri, presiunea nebună a aerului chiar îmi va smulge capul de pe trunchi. Așa că, în timp ce îmi curg lacrimi din obraz, care însă nu apucă să coboare nici măcar un centimetru pentru că vîntul le zboară instant și în timp ce mintea mea începe să caute o vină suficient de mare a mea pentru care Giani chiar să-și dorească să mă omoare, în tot acest timp, mîna mea stîngă se desprinde din încleștarea mîinii mele drepte și se precipită cumva spre închizătoarea căștii, pe care o apucă și de care trage cu disperare în jos. Pentru a-mi păstra casca pe cap. Viteza nebunească de probabil peste 280 de kilometri la oră face ca jocul să fie foarte strîns. Jocul de forță între mîna mea stîngă, încăpățînată să-mi țină totuși casca pe cap și capul pe umeri și curentul incredibil de puternic de aer, decis să-mi dea capul pe spate, frîngîndu-mi-l, cu nonșalanța cu care un copil suflă într-o păpădie. Toate, pe un fond de instabilitate psihică accentuată, dată de conștiența faptului că Giani vrea să mă omoare. Cu toate că asta înseamnă că va muri și el…

După o perioadă de timp insuportabil de lungă, motocicleta încetinește – nu pot să cred, sînt vieeeeee – și se oprește. Giani sare sprinten din șa și se pregătește să mă ajute să cobor. Ochii mei sînt roșii de la plîns, panică și curent. Ai lui sînt de o limpezime incredibilă. Și de o nedumerire maximă. Nu poate să joace teatru în halul ăsta.

–          Iubita, ți-a plăcut?

Cu o vocea controlată la maxim, rostesc:

–          Ce, că ai vrut să mă omori?

Giani se uită la mine de parcă vrea să mă întrebe dacă mi-am pierdut mințile.

–          Cum să te omor, iubita?

–          Foarte simplu. Porcăria asta de cască pe care mi-ai dat-o era prea mare. Tu ai început să gonești. Eu am rezistat cît am putut și apoi nu am mai putut și am făcut semnul ca tu să încetinești. Atunci ai băgat mîna în gaz. Și mai tare. De ce ai vrut să mă omori?

–          Cum să te omor, iubițica mea? Ai făcut semn să îi dau gaz, nu să încetinesc.

–          Îți mai și bați joc de mine?

–          Nu te gîndești că nu mureai numai tu?

E drept că m-am gîndit la asta.

Giani dă să mă ia în brațe. Mă uit în ochii lui și mă izbește aceeași puritate. N-are cum să joace teatru atît de bine. E clar că spune adevărul. O fi fost o neînțelegere?

–          N-a zis iubițica mea că vrea să ne dăm cu 299?

–          Măcar ne-am dat?

–          Nu. Am ajuns la 285. Atît.

–          Mă, sigur n-ai vrut să mă omori?

–          Nu!

–          Nu te cred, dar te cred…

DSCN3369

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *