Neamul Podorenilor sau sîngele apă nu se face

Se spune că cel mai greu este să rostim: am greșit, iartă-mă, îți mulțumesc și te iubesc. Ei, bine, acesta este un articol despre ultimele două lucruri greu de spus.

Depresia de care aminteam (http://cristinapodoreanu.ro/blog/depresia-dupa-nastere/) nu a fost decît un episod care a confirmat ceea ce am trăit deja de multe ori pînă acum: faptul că familia mea este întotdeauna acolo. Nu criticînd, nu expunînd păreri diferite de ale subsemnatei, nu rostind cu satisfacție: ți-am spus eu că va fi greu, nu filosofînd. Nu. Pur și simplu oferind un cadou neprețuit în prima lună a lui Bebiță: o noapte întreagă de somn pentru noi, un fotoliu care a ușurat foarte mult din durerile de spate și de brațe, (asta pe lîngă pătuț, cărucior, saltea, așternuturi, canapea, hăinuțe etc etc etc), bidoane de apă de la izvor, compot cu mandarine curățate de pieliță, și, mai ales sentimentul unic de a fi acolo necondiționat: ai nevoie să te plîngi, vrei să te ascultăm, ai nevoie de ceva concret, ai nevoie de o pauză de la Bebiță, doar spune.

Familia mea este inelul lui Arabela, îl învîrt, îmi pun o dorință și ea se îndeplinește.

Vă mulțumesc și vă iubesc.

Din jurnalul lui Bebiță: e ceva special cu neamul Podorenilor. 🙂 Și nu doar cu ei, și neamul al cărui nume îl port e de nădejde. 😉 Bebiță vă salută pe toți.