Într-una din zilele în care Bebiță suferea de dinții care va să vină, singurul lucru care l-a mai calmat cît de cît, a fost să fie ținut în brațe. După ce îl port eu pe dreapta, pe stînga, pe șoldul drept, pe șoldul stîng și simt că mi se lungesc brațele pînă la podea și dau să mi se desprindă de trunchi, îmi vine o idee genială, merg și iau marsupiul și îl bag pe Bebiță în marsupiu. Unde se simte bine, atît de bine încît adoarme. Evident că nu risc să îl trezesc scoțîndu-l de acolo și îl las frumos să doarmă. A doua zi de dimineață dau să mă ridic din pat și mă pocnește o durere generalizată de oase. Primul meu gînd este că am îmbătrînit subit. După care mă relaxez, zîmbesc, mă simt tînără și nemuritoare, pentru că tocmai ce am realizat că am cărat cîteva ore bune aproape 8 kile simpatice de Bebiță și e normal să fac pătrățele pe abdomen și să mă doară puțin șălili.

*

Expresia a plînge cu muci nu este doar sugestivă, ci și adevărată. Bebițanul plînge cu lacrimi. Cum am mai spus-o, el nu plînge decît cu lacrimi. Îl iau, îl sucesc, în învîrt, mă joc cu el, îl pun în patuț, în legănel. Nimic. La un moment dat, îl așez în patul mare. Și mă uit din cantul ușii la el. Bebiță se rostogolește cu viteza luminii de pe spate pe burtă și începe să plîngă de mama focului. Îl las aproximativ două minute așa, după care merg să îl întorc. Genele ude, obrazul plin de lacrimi și de secreții nazale. Of, Doamne, hai la mama Bebiță, nu contează că îți bagi mîna în părul ei și îi smulgi nu știu cîte fire, nici că te contorsionezi și ea își definește toți mușchii brațului și antebrațului. Hai la mama. Nu poți fi lăsat să plîngi cu muci…

*

Bebiță este îmbrăcat în trening și are șosete ceva mai lungi, gen jambiere, pe sub pantalonii de trening. Stă în mașină în scoică. Foarte liniștit. Extrem de liniștit. Prea liniștit. O fi dormind. Da de unde. Bebiță și-a extras jambiera de sub pantalonii de trening și și-a îndesat-o în guriță, unde o mestecă de zor. Prins asupra faptului, se oprește un moment, face ochișorii cei rotunzi și mai mari și mai rotunzi, apoi continuă să îmbibe conștiincios șoseta în salivă.

Am încercat să îi mai extragem din gură proprii pumnișori (băgați pe rînd sau chiar simultan: Bebițăăăă, da de ce ai gura așa de mare?), propriile degete de la picioare, precum și obiectele exterioare, dar atunci iese țipătul de apaș-kiowaș și sîntem mai mult decît bucuroși să îi reîndesăm noi în guriță proprii pumnișori.

*

Din jurnalul lui Bebiță: bine că au început și părinții mei haoioși să își dea seama că sînt mare. Poate mai încetează și adulții să mă întrebe: Țe fați?

Sînt Bebiță cel Mare, zise aprodul Purice.

Hmmm, oare asta înseamnă că am personalitate multiplă?

jambiere

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *