S-a dat startul în sezonul de creativitate. Al simpaticilor părinți ai lui Bebiță, în speță. Pentru că Bebiță însuși s-a născut creativ. Acum însă a început să îl ajute și vîrsta. Da, da. Conform vîrstei, consideră că este sub demnitatea lui să stea numai culcat sau în funduleț. Și nici de-a bușilea nu-i prea place. Prea e bebelușește. Drept pentru care ne-am pomenit cu el agățîndu-se de tot ce are la îndemînă, pentru a se ridica în două picioare. Ca orice om demn, cu coloană vertebrală. Bravo, Bebiță!

Aseară, cu capul ițit deasupra gratiilor din lemn ale patului, aștepta să ne vadă. Noi nu ne lăsam văzuți, dar – recunosc – îl spionam din spatele ușii de la camera lui, pentru a vedea ce idei are atunci cînd se trezește și noi nu sîntem acolo. Bebiță a stat ce a stat uitîndu-se lung după noi. (Cred că imaginea asta rămîne foarte puternic impregnată în om, pentru că, după ani și ani, stă tot așa, la ușă sau la poartă, uitîndu-se după copii/ nepoți/ doamne ajută strănepoți, petrecîndu-i. Dar asta e deja alta poveste.)

După care a început să se deplaseze pe marginea patului, pînă cînd a ajuns cu fața la perete, unde s-a apucat să îl opereze pe Mickey, încercînd să îi rupă un picior. Și trăgea Bebiță atît de concentrat de piciorul încălțat într-un pantof galben al lui Mickey, încît și-a desprins ambele mîini de bara de la pat de care se ținea. Și odată mi ți se-ntoarce și cade asemenea unui brad falnic, doborît de furtună. Și nu pune mîini, nu nimic. Frățioare! Ne bulucim amîndoi precum niște oi speriate spre Bebiță, care ne vede și se pune pe un plîns amarnic. Ne uităm la el, la fruntea lui, îl pipăim. Totul pare să fie în regulă. Acuma, să fim cinstiți, urlase cel puțin la fel de amarnic și cu vreun sfert de oră înainte, cînd i-am luat ghetuța a cărui talpă o lingea de zor, făcînd-o albă, ca zăpada.

Deci a scăpat ieftin de data asta. Și el și mai ales noi. Și Mickey care și-a păstrat piciorul.

Doar că acum am înțeles și zgomotele care se aud de ceva nopți, ca niște boabe de porumb ce se zbat în oală înainte de a înflori: era Bebiță care se ridica și apoi cădea, dînd cu capul de tăbliile de lemn de la pat.

După cum enunțam în debutul articolului, începe creativitatea noastră.

Pentru început, mergem să cumpărăm un fel de șoric cu care să capitonăm patul lui Bebiță.

*

Din jurnalul lui Bebiță: și cînd se prăvale baba! Adică moșul. Adică bebelușul. Adică eu, Bebiță. Ce cap am dat! Dar oricum, nu mă doare, nu mă doare, c-am mîncat fasole tare! 🙂

Aiurea. Era griș cu lapte, ce să mai vă mint…

mickey_mouse

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *