Acum, că tocmai ce au trecut, mă gîndeam la ele și la presiunea fantastică pe care o exercită asupra noastră:
- trebuie să facem aprovizionare, ca și cum am mînca în neștire cu zece guri, ca și cum am avea vreo 10 ficați care să ne ajute să bem;
- trebuie să cumpărăm cadouri (care devin penitență, nu motiv de bucurie), să le împachetăm, să mergem în vreo 10 locuri să le dăm, înghesuindu-ne cu multă multă lume prin magazine, la case, pe străzi. Unde domnește haosul, agitația, oboseala, surmenajul cumpărătorilor și al vînzătorilor, probabil în egală măsură.
- trebuie să dăm mesaje, pe care poate n-avem chef să le dăm și să răspundem la mesaje, la care poate n-avem chef să răspundem și să deschidem filmulețe, pe care poate n-avem chef să le deschidem. Și, mai ales,
- trebuie să ne distrăm, să ne odihnim, să ne relaxăm, să ne veselim, să fim luminoși, împliniți și fericiți. Păi de unde, de vreme ce ne grăbim, gonim, ne obosim, ne epuizăm, de-a dreptul, ne hrănim pînă căpătăm indigestie și bem pînă la durerile de cap (ale noastre sau ale celor din jurul nostru).
Iar cînd începe noul an și tocmai ce s-au terminat, ne trezim terminați, frînți, dar, cumva, fericiți că haosul lor a luat sfîrșit.
Cum ar spune Bebiță: sărbătorile nu trebuie!
