De la copii…
Mă apucă subit dorul de filosofare. Între porumbul pe care îl păzesc să fiarbă și Chichi Bardu care tocmai ce bagă un “piu mami nani nu nani”, se impun măcar cîteva cuvinte. În astrograma noastră natala casa a cincea este casa dragostei, a iubiților, a amanților ;), dar și a copiilor și a creativității. Las primele trei atribute pentru următoarea tură de porumb și mă ocup de ultimele două: copii și creativitate. Care e legătura între ele? Creativitatea să fie a copiilor? Că doar noi, adulții, știm exact ce e bine și ce nu. Ha! Haha! cum ar spune Bebiță.
Adică eu, adultul, știu foarte bine să Bebiță nu are voie să bage mîna în priză!
Corect!
Și să se joace cu rujul meu și cu “bufărul” lui Habibu!
Discutabil!
Și să mă deranjeze atunci cînd eu am chef să citesc o carte! Sau cînd noi, adulții, sîntem prinși de febra mondialului.
Hahahaha!!
L-am luat pe Bebiță la un parastas, într-o comunitate mică și unită. Unde, cel mai probabil, toți se știau cu toți. Chichi Bardu nu dorea să stea nici cu femeile, nici cu bărbații. El voia să pupe niște icoane și, mai ales, să stingă o lumînare. Și apoi să intre la părinte în altar. Pe mine mă tîra după el, atunci cînd nu încercam să îl tîrăsc eu după mine și să îi explic că ar fi de dorit să facem liniște. Clar că ar fi de dorit: pentru mine, comunitate și părinte. Dar nu pentru Chichi Bardu!
Am încercat să îl iau în brațe, pentru a ne pregăti o retragere demnă. (Mai ales a mea, că el n-are taine cu demnitatea). Retragerea a fost aproape demnă, cu excepția celor trei palme pe care le-am primit și cu șuvița smulsă din coada mea de cal. Testul de impunere a voinței costă, ce să faci!
După veșnica pomenire, s-a terminat slujba, s-a împărțit pomana și Chichi Bardu a plecat fericit cu toate paharele de răchie strînse sub formă de turn din Pisa.
Acum, îi predau legătura:
Din jurnalul lui Bebiță: biserică. Hmmmmmm. Imagini colorate numai bune de văzut de aproape (mami, ridică-mă, te rog, să ajung la ele!) și de atins cu buzele să văd cît de rece este sticla. Gata. Am terminat. Să plecăm. Nu, stai! Am văzut-o! Lumînarea cea galbenă, infiptă într-o pîine impletită, mă ademenește să o sting: Hai, Chichi Bardu, suflă! Mama cred că n-a văzut-o, că mă duce afară, să-mi arate niște melci tare interesanți și niște straturi de trifoi pe care urmează să le ud din belșug cu pipi. Da, eu fac pipi singur singurel. Vorba lui Hemingway: Adio, pampers. Sau era ceva cu arme?? În sfîrșit… Pierdut în amintiri livrești, uit de lumînare și plec afară la melci și la trifoi, dar apoi a trebuit să merg înăuntru, pentru că lumînarea s-a făcut mai mică de dor și de așteptare și strigă: stinge-mă, stinge-mă! Cum să nu ai inimă și să o lași aprinsă, cîtă vreme ea se usucă de dor? Mămica mea cea simpatică nu prea e pe fază, începe chiar să hîțîne o farfurie cu bombonele de ciocolată sub formă de cruce împreună cu ceilalți. O las să-și facă voia și apoi plecăm afară, unde adun cu grijă toate păhărele din care enoriașii au băut licoare. Ce îmi place la biserică!
*
Din jurnalul meu: recitind, îmi dau seama că nu am apucat decît să narez, nu să și filosofez, dar s-a fiert porumbul, așa că filosofarea rămîne pe data viitoare.
