PREMIERA piesei casa bernardei alba de federico garcia lorca cu viitori actori in trupa gmg esperom, coordonata de george mihaila gridanusu. se intimpla la brasov, la teatrul reduta, in iunie 2010. bernarda relata cuminte de la fata locului:
e drept ca se joaca doar actul final si ca totul a pornit cumva ca o joaca. dar s-a ajuns la premiera.
actorii stau cuminti in culise intre cei doi pantaloni si asteapta sa inceapa. emotiile au venit si au trecut si au venit iara. emotiile se trateaza cu rasete, cu mistouri, cu machiaj discret, cu costume de epoca. in unele cazuri si cu palarii. emotiile sunt bune, pentru ca iti arata ca simti, empatizezi, vibrezi. daca nu te impiedici de prima treapta, care este mult mai inalta decat celelalte, daca nu uiti subit toate replicile, daca nu te uita domnul in culise in timp ce tu ar fi trebuit sa fii afara, inseamna ca ai reusit sa iti tii emotiile in frau. e ca la ras. ba nu, la ras as spune ca este mult mai greu.
mai ales cand se cauta in disperare un scaun care, la toate repetitiile s-a aflat intr-un loc anume si acum, tocmai la premiera, nu mai este acolo. mai ales cand colega care il cauta scapa o imprecatie savuroasa, cu trimiteri la una din cele doua sarbatori esentiale ale ortodocsilor: pastele. in acele momente, rasul e incredibil de greu de stapanit si e atat de navalnic incat zguduie fara mila marginea de dantela tare a palariei. cumva, cumva ramane doar la stadiul fara sonor.
rasul poate sa apara si in debutul piesei, cand martirio, dupa ce o surprinde pe adela in bratele lui pepe, bate nervoasa din picior si apoi alearga impetuos spre culise, dar nici aici nu isi opreste sprintul si noroc cu bratele protegiutoare ale regizorului, care reusesc sa o opreasca.
rasul cel mai perfid este insa cel care te ataca miseleste in timp ce actorul este chiar in lumina reflectoarelor. sa ne-o imaginam pe bernarda, intrand ca o vijelie, in timp ce rosteste: liniste, liniste, ah, de-as avea in maini un trasnet. ei, bine, nu are un trasnet in maini, dar gaseste un bat zdravan cu care ar trebui sa o loveasca pe adela. adela ar urma sa se fereasca, sa apuce batul si sa il rupa in doua, strigand: poftim ce fac eu cu sceptrul tiranului. problema e ca batul fusese deja rupt la repetitii si acum era prins elegant cu scoth. drept pentru care, adela nu mai apuca sa rupa nimic, deoarece, in inversunarea miscarii de brat a bernardei care agita batul spre adela, partea superioara a batului cedeaza din bandajul de scotch si zboara… zboara, puiule, zboara.
finalul piesei iese plin de dramatism. apare lacrima. unii din spectatori au marturisit putin jenati ca au avut-o si ei. lacrima in coltul ochiului.
apoi actorii se prind de mana si asculta cuminti aplauzele. da, sunt pentru ei. alaturi de un trandafir alb. deh, sa fie in ton cu bernarda … alba.
cu plecaciune, relatand de la fata locului,
bernarda
