deși n-am fost niciodată mare amatoare de apă minerală, îmi aduc aminte că acum vreo 30 de ani am băut o apă minerală care mi-a plăcut atît de mult, încît mi-a rămas în memoria papilelor gustative. e drept că era chiar de la izvor, adică de la mama ei și nu suferise niciun fel de proces tehnologic sau mai știu eu de care. ieri am făcut o vizită pînă în Zizin. în momentul în care asfaltul s-a terminat, am întrebat o doamnă care stătea la poarta casei care este drumul către izvor. și ea ne-a spus că sîntem pe drumul bun, izvorul fiind sub un deal care se vedea nu la mare depărtare. acum 30 de ani ghizdul izvorului era compact.
de atunci vremea și-a pus amprenta și a mai rămas doar o treime din învelișul de piatră. izvorul este însă la locul lui. și am băut aceeași apă minerală ca acum 30 de ani. gustul de acum s-a suprapus peste cel al copilăriei. după ce am băut apă, am pornit mai departe și am văzut poiana cea largă unde scoteam cele 2 scăunele mici și cele 3 mari și masa de campanie, unde făceam foc și apoi primeam cîte o țepusă în care era înfiptă o felie consistentă de slănină pe care trebuia să o rumenim la foc. uneori ne mai scăpa în foc, alteori o prăjeam pînă devenea neagră dar tot era buuuunăă tare. am făcut în gînd un foc mare, am prăjit cîteva felii de slănină (cu care probabil că acum doar am unge grătarul) și ne-am întors apoi în oraș în zilele noastre. copilăria cu cocoșei, șarlotă, apă de la chiuvetă sau – premiu – apă minerală direct de la izvor n-a dispărut, a rămas undeva cu noi… pînă data viitoare la următoarea madlenă…
ps. fabrica de apă minerală Apemin Zizin își desfășoară activitatea în localitatea cu același nume. pe drum ne-am intersectat cu tiruri care mergeau către fabrică.