ochi pentru ochi ne face o lume de orbi

Neptun la el acasă, în Pești sau iubirea divină. după nikos kazantzakis – alexis zorba

“eu, să nu rîzi, jupîne, mi-l imaginez pe Dumnezeu ca pe mine. doar că mai mare, mai puternic, mai într-o ureche. și pe deasupra, nemuritor. șade în tihnă pe blănițe moi de miel și baraca lui e cerul. nu e din bidoane vechi de benzină, ca a noastră, ci din nori. în mîna dreaptă ține, nu o spadă sau un cîntar – ăstea-s unelte pentru măcelari și băcani – ține un burete gros, îmbibat cu apă, ca un nor de ploaie. la dreapta lui e raiul, la stînga iadul. cînd un suflet, sărăcuțul, vine la el gol-goluț, că și-a pierdut trupul, tremurînd, Dumnezeu îl privește, zîmbind în barbă, dar făcînd pe muma-pădurii: “vino aici, îi spune, îngroșîndu-și glasul, vino aici, blestematule”. și începe interogatoriul. sufletul se aruncă la picioarele lui Dumnezeu. “iertare, strigă el, iartă-mă!” și iată-l apucîndu-se să-și înșire păcatele. e un șir lung și nu se mai isprăvește. Dumnezeu e sătul de ele pînă-n gît. cască de plictiseală. “ia mai taci odată din gură, strigă el, că mi-ai împuiat capul”. și fap, odată cu buretele și șterge toate păcatele. “cară-te, sterge-o, marș în rai, îi zice. Petre, las-o și pe ea să intre, biata fată.” pentru că, trebuie să știi, jupîne, Dumnezeu e un mare senior și noblețea asta înseamnă: să ierți!”