de mihai ignat. la cald, de la terroirs, cu trupa de teatru gmg esperom.
tocmai ce s-a terminat în urmă cu vreo 3 ore spectacolul de mai sus.
cum a fost? cu cele 50 de locuri pline. cu un public cald și foarte receptiv, care a aplaudat după fiecare scenă (adică, așa cum a spus mai apoi autorul piesei: aplauze la scenă deschisă) și care public apoi s-a ridicat în picioare pentru aplauzele de final.
cum m-am simțit? emoționată rău. din nou. probabil că asta este starea mea naturală dinaintea oricărui spectacol. așa de emoționată, că eram sigură că nu îmi voi mai aminti nimic și că o să mă uit în ochii spectatorilor și o să tac…
n-a fost așa. am pornit cu emoții, am încercat să prind publicul de la monolog, cred că am prins vreo 4, 5 spectatori ;), apoi am început să mă destind, să mă simt din ce în ce mai bine pe măsură ce îmi schimbam hainele, îmi puneam șorțul, apoi tocurile de n-șpe mii de cm pentru scena liftului cînd trebuie să îl seduc pe soțul meu, îl rugam să guste din ciorbiță, mă indignam la final, în timp ce publicul rîdea în hohote și apoi îmi dădeau lacrimile brusc în timp ce mă aplecam, mulțumind…
asta e garsoniera noastră?
îți place ciorbița mea? ia vezi dacă îi mai lipsește ceva?
ce locuri avem?
apropo de mulțumiri, le aduc publicului, atît celui prezent, cît și celui format din oameni importanți pentru mine, care nu au fost fizic în sală, dar care sînt sigură că mi-au trimis un gînd bun…
cum spuneam înainte de spectacolul de azi, avem nevoie de teatru și de povești de dragoste.
că se lasă și cu crize, asta-i viața de artist…
și de fapt viața, în general.