mă întreabă un prieten aseară de ce nu țin netul pornit în permanență. că și așa am nelimitat…
– de frică, i-am răspuns.
– frică?
– frică de dependență, am mărturisit eu.
las netul din telefon pornit. las și notificările pe telefon activate. tresar la fiecare ciripit (așa am selectat notificările), mă precipit spre telefon, îmi tocesc epiderma degetului arătător pe ecranul sensibil la atingere (doamne, vreau oameni sensibili la atingere, nu telefoane), văd cine mi-a scris, cine mi-a dat like, cine am sperat să îmi dea și nu mi-a dat. apoi mă liniștesc vreme de cîteva momente pînă la următorul ciripit. dacă aceste întîrzie, atunci butonez și mai hotărîtă telefonul, ce s-o fi întîmplat, oare nu mai merge, oare s-a defectat, oare să sun la 1234 sau și mai bine la 211?
nu vreau să devin dependentă decît eventual de ciripitul păsărelelor. nu vreau să iau poziția capului (a)plecat – nu că sabia (nu) l-ar tăia, nu. ați văzut noua poziție de mers pe stradă capul plecat spre ecranul telefonului?
vreau telefon fix – cînd ai plecat de-acasă nu te mai sună nimeni.
promisiunile vieții trăite pe laptop/ mobil deștept sau alte gadgeturi = în cea mai mare parte, VII de cupe
astăzi, la secțiunea AstroTarot – VII de cupe sau noi, cu spatele la viață și la realitate, cu fața spre promisiunile nelimitate ale unei nemuritor de fanteziste lumi virtuale…
doamne, că tot ne vrem nelimitați, nelimitează-ne în prieteni, în încredere și-n zîmbete.