pe cînd făceam școala pentru obținerea permisului de categoria A (ceea ce consta în a mă fîțîi cu un minsk de 50 de cm cubi printr-o parcare), am ajuns la un moment dat lîngă o motocicletă de-adevăratelea, era un ducatti monster galben (asta-i afirmație pentru doamne și domnișoare) de 600 de cm cubi (asta-i informație pentru bikeri :)) și am fost invitată (sau m-am autoinvitat, nu îmi mai aduc aminte) să mă urc numai puțin pe ea și să fac doi metri prin parcare. zis și făcut, mița, pe posta de mare viitoare bikeriță, cu sacoul ei elegant (că veneam de la birou), cu pletele blonde elegante în vînt, se cocoață pe ditamai motorul (evident că ajungea doar cu vîrful picioarelor pe pămînt, dar, deh, se dorea grațioasă tare), pornește motorul, merge cu el aproximativ 4 metri în viteza întîi – totul foarte frumos și de reclamă pe fb – apoi pune frînă ca să oprească motocicleta și să se coboare.
și aici se produce inevitabilul. cel extrem de previzibil, aveam eu să mă lămuresc ulterior. obișnuită fiind mneaei cu o frînă grosolană și parțial funcțională (cea de la minsk), se înfige cu putere în maneta de frînă a ducatti-ului: într-o fracțiune de secundă motorul se culcă instant, iar pletele blonde ajung să măture biscuiții din parcare.
cînd o cauți cu lumînarea, o găsești.
publicul, surîzător cu pînă cîteva secunde înainte, s-a precipitat către temerara cea blondă, care a fost repusă pe cele două picioare împreună cu motorul. evident că prima mea reacție, după ce mă făcusem de baftă, a fost să o iau la fugă, din nou, cu pletele în vînt, dar de data asta motorizată doar de …picioarele mele.
de fapt, întotdeauna cînd facem o prostie, avem tendința să o luăm la fugă sau să ascundem totul sub covor (asta îmi aduce aminte de copilărie, atunci cînd făceam vreo tîmpenie și, de frica părinților – cu toate că ei sînt niște oameni extrordinari – ne puneam automat la somn, gîndindu-ne că nu vor avea inimă să ne scoale din somn și să ne ia la rost).
cred că diferența între un copil și un adult nu constă neapărat în ceea ce simte: să o luăm la goană/ să ne facem că plouă/ să găsim pe altcineva responsabil de prostiile noastre – acestea le (re)simțim instinctiv cu toții, copii sau adulți fiind. cred că diferența constă în a nu reacționa instinctiv la situația de mai sus, ci a controla (ca adult) aceste instincte, de a rămîne la locul faptei, de a vedea ce se poate face concret pentru remedierea situației și apoi de a trece la fapte.
astăzi la secțiunea AstroTarot: eremitul – singurătatea/ izolarea ne ajută să înțelegem că propriile greșeli ne sînt necesare, pentru că doar din ele putem învăța. și niciodată nu vom învăța decît din cele proprii și personale. și timpul nu poate fi dat înapoi, dar putem găsi oricînd soluții/ remedii/ îmbunătățiri/ revanșări. eremitul nu are legătură așadar doar cu frustrarea, izolarea, singurătatea, ci și cu alte noțiuni și mai grele: maturizarea, responsabilizarea, asumarea…
revenind la povestea cu motorul cel galben, repus pe picioare (cele două roți), el s-a dovedit rezistent la astfel de trînte și nu a înregistrat nici măcar o zgîrietură.
așa că eu m-am putut retrage, deși cu capul plecat (privind imaginea arcanei majore de mai sus, mi-a trecut brusc prin minte că, dacă nu ne împotrivim și ne plecăm capul, vom putea observa că am primit bonus și un felinar, adică o luminiță de salvare la capătul tunelului).
și mi-am spus că, dacă va fi să mă mai urc pe o motocicletă, aia va fi doar a mea…
ceea ce urma să și fac, dar asta e altă poveste. 🙂