Povestea omului celui mare și rănit, a băiețelului cu ochi de labradorit și a lupului

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.

A fost odată un băiețel subțirel, brunețel, cu o inimă mare, gata să încapă în ea toată lumina și toată dragostea din lumea pe care o privea curios cu ochi de labradorit. Erau atît de multe lucruri noi și frumoase, pe care nu le înțelegea el prea bine, dar sigur că un om mare avea să îl învețe de toate.

Și atunci s-a dus fără teamă la omul cel mare. Doar că omul cel mare nu era mare și bun, ci era mare și plin de răni. Pe care nu suporta să le vadă, așa că ținea mereu toate luminile închise.

Odată, băiețelul nostru cu ochi de labradorit, s-a dus să aprindă lumina, așa încît omul cel mare să nu mai stea în întuneric. De frică să nu se vadă ce răni grave ascundea, omul cel mare și rănit s-a repezit la băiețel ca o fiară, l-a bătut fără milă și l-a convins că lumina este și trebuie să rămînă închisă.

Atunci, băiețelul cu ochi de labradorit s-a rugat din toată inima lui mare, gata să încapă toată lumina și toată dragostea din lume în ea, să vină cineva să îl ajute. Și a înțeles că lumina trebuie să rămînă închisă.

Primul care l-a auzit a fost un lup. Lupul a ajuns lîngă băiețel, a văzut cum omul cel mare și rănit nu suporta lumina, nici la el, nici la alții și mai ales la băiețelul cu ochi de labradorit, pe care îl bătea fără milă, doar doar vine întunericul și acolo. Și atunci lupul i-a spus băiețelului că există o cale să scape. Să fugă amîndoi. În acel moment lupul a sărit la omul cel mare și rănit, care s-a speriat, a dat drumul băiețelului cu ochi de labradorit și apoi au rupt-o amîndoi la fugă. Băiețelul a fost bucuros că a scăpat. A mîngîiat lupul care i-a promis că, de fiecare dată cînd va fi orice problemă, el va veni și vor fugi amîndoi.

Băiețelul cu ochi de labradorit și cu o inimă mare, gata să încapă toată lumina (pe care o ținea însă acum ferecată, pentru că lumina trebuie să rămînă închisă) și toată dragostea din lume în ea, i-a făcut loc lupului salvator acolo. Nu-i mai era frică de acum. De fiecare dată cînd omul cel mare și rănit se repezea la el, băiețelul chema lupul din inima lui și fugeau amîndoi.

Au trecut ani.

Omul cel mare și rănit a dispărut pentru perioade tot mai lungi din viața băiețelului devenit între timp băiat, băiețandru, bărbat.

Într-o zi, omul cel mare și rănit a dispărut de tot.

Bărbatul cu ochi de labradorit știa că lupul are nevoie să fugă. Dar știa și că el însuși este acum om mare și nu mai are nevoie de asta. Lupul îi amintea însă tot mereu că el l-a salvat și că ei trebuie să fugă împreună toată viața.

Bărbatul devenit om mare fugea în continuare cu lupul.

Într-o zi viața a venit, i-a bătut la ușă și i-a spus că ea nu mai suportă să fie evitată. Că lumina și dragostea sînt zăvorîte de atîta amar de timp în inima bărbatului cu ochi de labradorit și că ele vor să iasă de acolo. Că bărbatul nu este nici omul cel mare și rănit de demult, nici lupul dornic de goană.

Atunci bărbatul s-a gîndit un timp, apoi i-a spus omului cel mare și rănit că-l iartă și lupului că-i mulțumește.

Dar că acum el trebuie să scoată lumina și dragostea din inima lui mare, că prea de mult timp sînt acolo.

Și, pentru prima oară în viața lui, n-a mai rupt-o la goană și a rămas pe loc.