ceasul sună imperturbabil la ora 8.12. setată fiind de cu seară că va trebui să fiu foarte matinală azi, mă trezesc cu vreo 5 minute înainte de a suna el. nu, nu voi face nicio excursie… ei, nu. piticul responsabil cu mișcările interne de trupe nu se lasă și îmi poruncește să mă trezesc.
pentru că, mărțișorul de azi constituie o plimbare ceva mai serioasă pe traseul: sub tîmpa – șaua tîmpei – poiana stechil – valea cu apă – poiana brașov – cu destinația finală:
e fain să te trezești de dimineață, să asculți ciripitul păsărelelor, să privești copacii verticali, să vezi cum ghetele tale se umplu de noroi și devin din ce în ce mai grele, să îți aduci aminte de copilărie cînd mergeai fără probleme în excursii de acest gen, doar că întrebai din 3 în 3 minute: mai avem mult? cînd ajungem?
am reconstituit faptul că acest traseu l-am parcurs ultima dat[ în urmă cu 25 de ani. nu-mi aduceam aminte de absolut nimic din el.
am început să înșir pe unde n-am fost și unde e musai să ajung: pe la lanțuri în piatra craiului, la crucea de pe caraiman, în făgăraș la strunga dracului. interesant e însă că am fost la marele canion, prin valea morții, pe barajul hoover dam, route 66.
am ajuns în poiana stechil unde am devorat un sandwich cu somon și pîine prăjită și o gură de cafea.
am continuat apoi prin valea cu apă și am ajuns în poiană. am trecut pe la trambulină, pîrtia pe care se schia cel mai tîrziu în an, cînd eram noi copii și am ajuns pe bradu, unde m-am dat o secundă cu placa.
apoi am abordat un traseu extrem de familiar mie, abordarea fiind însă una inedită: bradul, sub teleferic, drumul roșu, lupului, cabană. adică nu pe schiuri la vale, ci, pe zăpadă, în bocanci, la deal. evident că a trebuit să nu îmi ies din formă:
și am punctat de cîteva ori prin zăpadă.
oricum, pîrtiile sînt absolut practicabile (nu toate, dar drumul roșu, partea de sus din lupului și sulinarul se prezintă în condiții neașteptat de bune, mult mai bune decît la ultima mea vizită pe schiuri, din urmă cu 9 zile).
ultima parte, prin pădurea din dreptul pîrtiei lupului a însemnat un urcuș destul de dificil, cu atît mai dificil cu cît survenea după un traseu de peste 5 ore de mers aproape voinicește.
dar am biruit. am ajuns la cabana postăvaru, am băut niște afinată din partea casei,
am ras o ciorbă de burtă, doi mici și … da, o bere nefiltrată, am admirat cele mai vesele lalele:
pe care vi le ofer din tot sufletul (am văzut că se poartă mult florile virtuale, eu am căsuța de email plină de flori ;)) și apoi ne-am pregătit de coborîre. pe drumul roșu, ușori ca niște fulgi.
“printre munţi şi printre creste, sub aripa norilor,
în poiana minunată se găseşte o cabană – cabana schiorilor.
toată ziua ei schiază, pentru unii e un chin
pentru cei ce ştiu mai bine s-alunece pe zăpadă,e-o plăcere şi-un sublim
frumoasă-i viaţa, dacă ştii să o trăieşti
frumoasă-i fata, dacă ştii să o iubeşti…”
gata. săptămîna viitoare sînt la schi, iar în weekend, de la munte, pe munte.
“frumoasă-i viaţa, dacă ştii să o trăieşti
frumoasă-i fata, dacă ştii să o iubeşti…”