de ce mărțișorul clasic se prinde în piept?
ca să fie cît mai aproape de inimă.
chiar de 1 martie m-am întîlnit cu o prietenă foarte dragă mie. care mi-a spus că mi-a adus un mărțișor.
căutasem și eu de zor prin casă ceva pe care să atîrn un șnur de mărțișor, dar, cum nu am găsit nimic, mi-am zis că se poate și fără… evident că se poate și fără.
dar ce fain e cu. 🙂
ea era așa de entuziasmată și spunea că voia de fapt un mărțișor pentru fata ei și, căutînd, dăduse de mărțișorul care îi striga: ia-mă pentru cri. l-a luat și mi l-a dăruit.
da, este o motocicletă. 🙂 și da, m-am bucurat ca un copil.
da, domnilor, sînt niște fleacuri. da, sînt niște tinichele (asta dacă nu oferiți drept mărțișor o bijuterie de aur alb cu niscaiva diamante de colecție. dar nimeni nu vă cere așa ceva). da, nu țin de foame. da, se poate trăi și fără ele. da, la nivel practic/ concret/ eficient sînt totalmente inutile. da, putem să ne luăm și singure. da, n-a murit nimeni că n-a primit un mărțișor.
dar mie mi s-a pus un nod în gît, cînd prietena mea zîmbea entuziasmată de surpriza și de încîntarea mea.
poate că e un disconfort să mergi și să alegi niște chestii colorate, fără nicio valoare practică, dar eu zic ca bucuria pe care o toarnă în suflet un mărțișor dăruit cu drag, șterge orice disconfort.
și poate că nu ținem minte toate mărțișoarele primite, dar unele din cele neprimite sigur le ținem minte…