am avut o copilărie absolut fericită – îl băteam pe nică a lu ștefan a petrii de nu se vedea – cu o singură excepție: dorul de ai mei. eram cuminte, vorbeam frumos, dormeam mult, păpam tot din farfurie, ce mai, visul părinților. dar, toate acestea se contrabalansau la modul cel mai ferm cu putință prin singura traumă majoră: sentimentul de abandon. vreau la mamaaaa tataaaa…
atunci cînd nu mai erau în raza privirii mele, venea disperarea care făcea din mine un copil imposibil de trimis la bunici, de lăsat în tabere, de trimis în te miri ce excursii. no way, jose. eu nu suportam să fiu despărțită de ai mei. nuuuu. cîteva ore era suportabil. și eu, de asemenea, suportabilă, poate chiar simpatică. cînd, la un moment dat, mă lovea groaza, cerul pica peste universul meu, îl năruia cu totul, nu mai era timp, spațiu, oxigen, era doar o ceață groasă care nu mă lăsa să respir decît sacadat și să întreb unde sînt ai mei, de ce nu vin. trebuie să vină să pună bucățile de cer și de lume la loc. oare nu mă mai iubesc și de-ia au plecat?
de atunci știu că 6 zile înseamna 144 de ore. știam chiar și cîte minute sînt.
în rest am fost un copil adorabil, cu o copilărie absolut fericită.
m-am făcut om mare între timp și am constat că viața e în continuare faină – l-aș bate probabil pe nică a lu ștefan a petrii adult. persistă totuși, în anumite momente, senzația de abandon: de ce să plece omul de lîngă mine atunci cînd eu am nevoie de el? coboară brusc aceeași ceață groasă, care nu mă lasă să respir decît sacadat și să întreb unde e, de ce nu vine. trebuie să vină și să pună bucățile de cer și de lume la loc. oare nu mă mai iubește și de-ia a plecat?
cînd o să fiu om mare de tot, o să înțeleg că oamenii vin și pleacă.
pentru astăzi la secțiunea AstroTarot, Venus în Vărsător sau: și dacă-mi iau valiza și plec, nu înseamnă că nu te iubesc…
