azi, despre cel instabil.
pomeneam de balansoarul în care sîntem purtați. din zările cele mai înalte (a se citi total în aer) la pămînt (unde are loc, ca urmare a impactului, rearanjarea … ficaților) și apoi din nou în zările cele mai înalte (de ni se taie răsuflarea) și tot așa.
o soluție ar fi să ne putem deplasa către mijlocul balansoarului.
mai concret: ați făcut vreodată vreo plimbare cu barca? ați stat în picioare în ea? ați încercat să o faceți să se balanseze controlat? dacă încerci să îi imprimi balans bălăngănindu-te din tot corpul, ai șanse mari să pici în apă. dacă al tău trunchi rămîne nemișcat și ceea ce se mișcă sînt doar picioarele, care calcă aidoma mișcării făcute pe un stepper, balansul se produce fără probleme, iar echilibrul tău rămîne intact.
așadar, ar fi de dorit să încercăm să rămînem verticali și să nu cedăm tentației de a face gesturi tranșante. că acea gaură din cer, pe care am simțit-o, se astupă imediat la loc. și spoi va apărea alta, în altă parte a cerului, e adevărat. dar și ea se va acoperi.
cred că mi-e dor de mare. 🙂
