s-a ajuns într-un punct delicat. în care n-aș spune că valul de simpatie și empatie ar fi dispărut, dar viața curge impasibil. fiecare s-a reașezat cumva în matca lui. și valul e ceva mai mic, un vălușor.
pe mine viața m-a dus în fața unui zid înalt, greu de trecut. nu imposibil, dar greu. al naibii de greu.
sînt momente cînd îți caut privirea de labradorit pe cer și îți zîmbesc.
sînt momente cînd simt nevoia să îți fac un cadou – ieri, spre exemplu, ți-am cumpărat o lumînare sub formă de halbă de bere. și m-am distrat copios în timp ce îmi savuram cafeaua.
sînt momente cînd mi se face dor. cumplit de dor. pe care nu știu cum să îl alin. pe care am senzația că toată bună voința, puterea și filosofia nu au cum să-l ostoiască.
în rest, despre mine, numai de bine…
mă mai mint uneori că ești la pitești, în timp ce cei de acolo se conving probabil că ești la brașov. deși tu poate că ești la mare. (nu, nu cred și cei de acolo te așteaptă…)
în viața asta nu ne mai ținem în brațe, ne ținem în suflet. așa că știu unde ești. 🙂
mi-e dor de tine, bumbu mic.