“cînd lacrimile ne reflectă dorul luminat de speranță, prietenii noștri fără corp ne spun că acele lacrimi le fac bine, fiindcă ele luminează calea celor care sînt pomeniți cu imensă iubire. dar cînd lacrimile reflectă revolta noastră împotriva planurilor divine pe care nu le putem înțelege, cînd aceste lacrimi ne trădează revolta, mînia, aceste lacrimi îi rănesc pe cei fără trup”. (chico xavier)
știam eu că lacrimile mele nu te rănesc.
mă amuz gîndindu-mă cît de bizar și de greu de digerat sînt cele de mai sus, citite de cei care vor/ pot să se protejeze. și e doar o constatare, sub nicio formă o acuză, pentru că și eu m-am protejat din greu, atunci cînd am avut această variantă.
despre mine?
supravegheat reparare alarmă, măturat plus dat cu mop, luat măsuri galerie, mîncat mușchi de vită, băut cafea cu lapte și cafea din orz, realizat aprovizionare metro, vizionat peștii din acvariile de acolo, strîns cu un alt mop jumătatea de litru de apă ninerală vărsată pe covorașul din mașină, discutat despre viață, suflete, karma, hemoglobină și colesterol.
cum să te mai placă cineva în aceste condiții?
și, deși stă, viețișoara (vorba unei persoane foarte dragi mie) merge înainte.
