la luptă, oșteni!

experiențe. din nou. de fapt, viețișoara noastră asta și înseamnă: o sumă de experiențe de cele mai diverse feluri.

de cînd giani nu mai are nevoie de hayabusa, pentru că zboară cu ușurință cu viteza luminii și a gîndului, am experimentat tot felul de stări. una dintre cele mai neobișnuite a fost – hai s-o numesc așa – voluptatea disperării.

nu pot spune că am înțeles pînă acum oamenii pentru care viața nu înseamnă decît o corvoadă, oamenii pentru care simplul act de a trăi presupune o mare greutate (și nu mă refer la cei care nu au resurse materiale, exterioare, ci la cei care nu au resurse interne). n-am înțeles ideea de depresie, gîndul de a-ți lua viața, tocmai pentru că simți că nu ai ce face aici. am încercat să nu judec/ condamn asemenea atitudini, dar nu le-am înțeles resortul.

pînă de curînd. cînd, într-un moment în care ciudățenia întîmplării, greutatea acceptării noii stări de fapt, dorul nebun căruia nu i-am găsit antidot, și-au dat mînă de la mînă și s-au transformat într-un timp al disperării sub forma unui tunel din ce în ce mai întunecat și mai adînc. unde m-am pomenit rapid, lunecînd cu ajutorul hohotelor de plîns din ce în ce mai jos, ca pe un topogan care merge în abis. coborîndu-mă eu astfel pînă în măruntaiele disperării, mi-a trecut prin cap cum ar fi dacă aș rămîne acolo: de ce să te mai zbați să ieși la suprafață, cîtă vreme întunericul disperării devine de la un punct atît de moale și de confortabil, ca o plapumă pufoasă și călduroasă iarna. și atunci am înțeles…

dar,

dragă bumbu, știu că ce te-a atras și ți-a plăcut la mine, a fost dragostea mea de viață. care face parte indestructibil din ființa mea. la care știu că nu voi renunța niciodată, pe care momentele acestea nu fac decît să o întărească.

oțelul se călește în foc, nu în catifea…

dorința de luptă de viață… acum n-o pierd. acum o testez.

și știu că te uiți la mine și zîmbești.

și eu îți zîmbesc printre lacrimi înapoi.

te iubesc.