bumbule, poți continua liniștit să fii mîndru. 🙂
pentru că, grație unui om fain pe care mă bucur să-l am drept prieten – regizorul rareș rusu – am filmat. adică profesioniștii au filmat, eu am fost filmată. pentru ce? pentru o reclamă. pare simplu, nu? pare banal chiar. ei, bine, nu a fost deloc așa. stai să vezi:
se pregătește decorul. se stabilesc și analizează toate detaliile. se pregătește butaforia. (stai liniștit, pînă ce n-am intrat în domeniul teatrului, nici eu n-am știut ce înseamnă: anasamblu de obiecte cu caracter imitativ, folosite la realizarea decorurilor în teatru și cinematografie). se stabilesc unghiurile în funcție de lumină/ soare/ umbră/ penumbră. se desfășoară aparatura tehnică: aparate foto, stative, trepiede, obiective, microfoane, blendă etc etc. aceasta este partea la care eu am asistat pasiv, încercînd să nu inoportunez prea mult cu da de ce-urile atît de specifice mie.
în ceea ce mă privește pe mine, eu, teoretic, trebuia să fac o chestie foarte simplă, să spun vreo 5 propoziții. n-a durat acest lucru foarte mult – nu, cîteva ore… cîteva ore pentru cîteva propoziții. rositite probabil de vreo sută de ori. sau de mai multe ori? pentru că ba uitam un și. nu ai voie să uiți absolut nimic și nici să adaugi absolut nimic de la tine. ba făceam o pauză prea lungă. ba vorbeam prea repede. ba mă încurcam și poceam vreun cuvînt. ba mă uitam fix în cameră (nu era cazul), ba mă întorceam cu spatele la ea (nici atît). ba făceam mișcări expresive de-ale mușchilor faciali, care, filmate, se transformau parcă în concurs de strîmbături. după fiecare stîngăcie, care mi se corecta cu infinită răbdare, țineam minte acel lucru, dar omiteam altceva.
pe lîngă toate acestea, trebuia să fiu și convinsă de ceea ce spun, să nu pară că semăn cu un papagal simpatic, care redă ceva. trebuia să trăiesc, să fiu acolo din tot sufletul, lîngă … oala de ciorbă.
bumbule, o fi ceva cu gospodinăreala asta, ce zici? eu așa cred, nu de alta, dar șorțul pe care îl purtam deasupra hainelor de casă (am constat căutînd recuzita că eu nu prea am haine de casă în dulap. poate pentru că nu prea stau pe acasă? mai știu eu pe cineva care nu stătea….), șorțul spunea, fusese deja folosit. nu la bucătărie. nu. la teatru. într-o scenă din crize.
așa că se pare că lucrez și la adăugarea dimensiunii de gospodină în personalitatea mea.
de unde oare se aude refrenul ăsta: din cocoș nu faci găină, nici din mîndră gospodină…
dar mi-a plăcut tare la prima filmare de-adevăratelea din viața mea.
