în vremurile de glorie și aroganțe nebune aveam senzația că tot ce am de făcut, pe motor fiind, este să te urmez, bumbule dragă. aveam senzația că sîntem legați cu ață și pur și simplu nu avem cum să ne ieșim din ritm. trebuie doar să rotesc finuț maneta de accelarație, să mă aplec la curbe și să nu te pierd din ochi.
azi m-am urcat pe motor.
cu un nod mare în gît. și cu ochelarii de soare care să protejeze expunerea publică a lacrimilor. care și-au făcut apariția de capul lor. le-am zis să înceteze. că nu e momentul lor într-o zi cu soare. n-am avut cu cine mă înțelege, așa că le-am lăsat să-și facă de cap.
m-am uitat pe șosea după tine să văd dacă nu ești. acolo nu erai. la nivelul solului, materializat, cu casca ta argintie, mîndru foc și cîntînd: hai să vedem un tarantino din mila 2 de lîngă 3, nu ești. nu mai ești. și nu vei mai fi. așa că am renuțat să te mai caut acolo și am ridicat privirea spre cer.
sub formă de raze aurii, arătîndu-mi că drumul meu este spre soare răsare, acolo ești, bumbule. și acolo vei fi întotdeauna.
iar dacă atunci cînd erai încă aici, s-a mai întîmplat să facem și drumuri separat, știu că de acum încolo îmi vei arăta trasa ideală de fiecare dată cînd mă voi urca pe motor.
e drept că eu am rămas să mă ocup și de chestii pămîntene (de exemplu să verific dacă mai curge ulei pe la garnitură)
tu însă, de la nivelul gold(wing), ai trecut la cel platină. a nemuririi.
asfalt uscat, blondi wolf.
zbor lin și dulce, bumbu mic.
ps. nu știu dacă să plecăm săptămîna viitoare la mare. ce zici? 🙂