de ce nu pot să vin la mare.
pentru că te-aș căuta în fața fiecărui dozator. mai ales acolo 🙂 la fiecare masă, în fața scenei, încercînd să te văd sau, dacă nu, măcar să-ți aud glasul cîntînd: te petrec și mă uit la tine/ parcă pierd ceva din mine…
aș privi întrebătoare bikerii de la mese și în ochii mei s-ar citi clar întrebarea: nu l-ați văzut pe giani? și ce răspuns există la întrebarea asta? unul singur: nu, nu l-am văzut. nu e nici la el comandante, nu e nici la scoica la o ciorba de burtă fără burtă, n-a fugit nici pînă-n vamă, nu e nici în camera de hotel și nici în vreun cort.
certific faptul că timpul e o noțiune absolut relativă. cîteodată e ca și cum n-au trecut două luni. cîteodată e ca și cum nici n-ai plecat și te aștept să vii. și nu înțeleg o fracțiune de secundă ce te reține, că tu ești un tip punctual…
mi-e dor să faci mișto de mine, cînd eu mă vait de durere de fiecare oscior, după ce mă dau jos de pe motor, după ce mă bătuse vîntul și ploaia, pret de vreo 250 de km. iar tu, de neatins pe goldwing, vesel nevoie mare, să-mi spui sfătos: iubita, asta înseamnă motociclism.
exact acum un an lansam romanul Luna lui Zeze și tu îi convingeai pe prietenii tăi să cumpere cartea: hai, cosmine, costa doar 4 beri…
așa că acum protestez. protestez și nu merg la mare. și n-ai decît să vii cu mine la acțiunea de voluntariat de la spitalul de copii.
și tu, bumbu mic și mai docil acum decît ai fost în toată viața ta :), vei fi și cu mine la văruit și cu prietenii la mare și cu cine vei mai vrea tu. pretutindeni.
pentru că da, așa cum excelent a zis o persoană care-ți seamănă leit și pe care tu o iubești cu tot sufletul tău imens (acum nu mai ai ce să faci, că ești doar suflet): mie îmi pare rău că noi nu ținem cont mereu că el se uită la noi. dar el se uită mereu.
