a omeni omenie

ne identificăm cu numele noastre, cu îndeletnicirile noastre, cu ceea ce facem, cu meșteșugul ori cu locul nostru în ierarhiile create tot de noi. toate acestea sînt ale minții, cu care de asemenea ne identificăm, așa cum ne identificăm cu trupul nostru, deși este doar un car de pămînt cu care călătorim prin viață și pe care-l abandonăm cînd plecăm către alte experiențe, către stele. (paul buică – dhyanna prințesa dacă)

exact la chestia asta mă gîndeam acum cîteva zile. cum o să plecăm noi de aici și vom merge la … comisia de examinare. și o să încercăm să impresionăm: da să vezi, Doamne, ce de averi am adunat pe pămînt, că eram un om cu stare și aveam carduri gold și eram și bine cotat la bursă.

Doamne Doamne  nu va zice nimic, doar va zîmbi. îngăduitor. hmmm.

vom lăsa baltă averile și vom încerca altceva: da să vezi, Doamne, ce de am învățat, cîte studii am, ce cursuri de ultra perfecționare, ce personalitate remarcabilă în domeniul x am fost, de renume… internațional…

zîmbetul Domnului este la fel de îngăduitor. ca al unei mame cînd copilul bate cîmpii rău.

nu merge nici cu studiile, nici cu faima…

mai încercăm o dată: da să vezi, Doamne, ce bine am arătat, ce grijă aveam de mine, să vezi ce liftinguri și mai ales ce ochi superbi aveam.

Doamne Doamne nu mai zîmbește, rîde în hohote.

mda. alta-i ideea. cu totul alta.

Doamne, da odată a căzut o bătrînică pe stradă. era vară, era cald. ea era cochetă tare. și în cădere i-au căzut mărgelele și i-a alunecat pălărioara de paie prinsă cu o agrafă sub formă de floricică. a căzut ca un copac bătrîn care se prăbușește în pădure și eu am alergat la ea, am ajutat-o să se ridice, i-am adunat mărgelele rupte și i le-am pus în geanta, i-am adus niște apă, am stat cu ea pînă și-a revenit, apoi i-am chemat un taxi care a dus-o acasă.

Doamne Doamne dă încet din cap.

uf… cred că am început să mă prind.