28 martie 2014.
vineri seară. la un chef. m-am prezentat aici în calitate de autoare și de personaj al romanului Luna lui Zeze, pe care l-am făcut cadou sărbătoritului. sînt cu mașina. la un chef la care nu am chef să beau alcool. am jucat ping pong. am conversat cu diverse persoane. la ora 12.00 se aduce tortul. din feliuța mea de tort decupez toată frișca și toată crema. pandișpanul îl las pe farfurie. apoi, brusc, nu mai am stare. mă ridic de la masă, salut, mă urc în mașină și plec.
sînt 7 săptămîni de cînd nu vrei să mă mai vezi. bine, dumincă se vor face 7 exact. n-am fost niciodată despărțiți atît de mult timp. te-am acuzat, te-am amenințat, te-am șantajat (emoțional), te-am rugat, te-am implorat. am spart sticle. am plîns. am vrut să mă-mbăt. n-am avut succes cu nimic. ai spus că atunci cînd ți-am cerut să-mi dai înapoi cheile de la casă, te-am abandonat. și că peste asta nu poți trece. într-un final, am zis că va trebui să încerc să ies de aici. și după ce am hotărît eroic să o termin, după ce mi-am jurat în barbă că va trebui să îmi văd de viața mea (că cine te iubește, nu te poate lăsa în suferința asta de cîine etc etc), am decis că nu mai vreau nimic de la tine. nimic, înțelegi?
doar să te văd și să te strîng în brațe…
salut lumea și plec. e trecut de miezul nopții și nu am niciun fel de stare. merg la belvedere, unde fac o poză (neclară), pe care o postez pe peretele meu de fb. nu-mi place treaba asta cu pereții virtuali. n-o suport. dar asta nu mai contează. ție îți place. așa că sper să fii la fel de conștiincios și să vezi poza. scriu și două versuri din chilian: “în palmă arde drumul, ciudată treabă-i viața.”
nu mă interesează nimic. nici poza, nici admirația eventuală, nici mașinile din parcarea de la belvedere, aka trei pupici, aka… dar să nu vorbim urît. mă intersează doar să-mi dai un semn că ai văzut poza. plec din parcare, cu un ochi la șosea, cu altul la telefon.
și, da, iupiiiii. primesc un mesaj de la tine.
uau. ce-mi scrii, măi, bumbule. ce-mi scrii…
“în mine arde sufletul”. asta îmi scrii, bumbulac mic.
am trecut de stadiul să crape și capra vecinului, adică să suferi și tu cum sufăr eu. am trecut. sînt la stadiul: prinde momentul, înșfacă-l și stoarce-l de toată potențialitatea și viața din el. așa că pun avariile și îți scriu: “sînt în mașină.”
plec mai departe cu tot cu avarii. tu întrebi: “și ce facem?”
eu tastez febril: “sînt în mașină.”
tu scrii din nou: “dacă vrei, hai la pitești.”
aproape 7 săptămîni de chin, de dorințe, de planuri, de speranțe ucise și apoi resuscitate și apoi ucise din nou, demnitate, orgolii, idei, acuzații… nimic nu mai contează. nu mai contează că e aproape 1 noaptea. că poate ar trebui să mă las mai greu. că poate ar trebui să vin dimineață. că poate ar trebui să vii tu. că. bla bla bla… tastez 3 litere. atît: “vin.”
îmi trece prin cap că ar trebui să îmi iau niște țoale de schimb, că facdoar un ocol mic pînă acasă și durează 10 minute în plus. dar nu pot. n-am cum. cobor drumul de poiană și mă lansez pe direcția pitești. unde ajung în două ore. nu merg repede. doar că dragostea (ca și redbull-ul pe care l-am luat de la o benzinărie) îți dau aripi. 🙂
și imaginea pe care am trăit-o în mintea de mea de groaznic de multe ori, se petrece. aievea.
nu-ți zic nimic. nu te cert. nu te acuz. nu mă revolt. de fapt, nici nu apuc prea bine să te văd, pentru că mă năpustesc în brațele tale și nu mă mai satur să te țin strîns, strîns, strîns…
să nu mai poți pleca niciodată din brațele mele…
un singur gînd timid, în liniștea și fericirea care mă cuprind: cum să te țin în brațe atît de strîns și să-mi fie totuși atît de dor de tine…
(fragment din roman. știți voi care…)
