5 august 2012
E ora două dimineața și caut o gașcă pe care încă nu am cunoscut-o. Mă interesează să-i găsesc pe oameni, pentru că, printre ei este și un motociclist care mă poate ajuta să-mi scot motorul cu care mîine plec spre Techirghiol. Motor parcat într-un loc ferit din Vamă, de către un tip care să dădea mare motociclist. Dar care nu era.
Goldwing-ul este un motor ca o barcă. Acest Goldwing pe care tocmai ce îl văd, pare de-a dreptul barcă. O barcă naufragiată pe nisipul din fața barului La Roată din Vamă. Cu roțile îngropate aproape total în nisip. Mă întreb oare cum poate fi scos de acolo. Cu macaraua? Și oare bikerul de-l conduce e nebun sau doar prins total în voluptatea aburilor bahici?
Nu-mi bat capul. Important e să pot pleca mîine spre Techirghiol și de acolo în călătoria pe două roți pe care mi-am promis-o. Așadar, o chestiune de onoare.
Gașca nu e de găsit. Mai ales de mine, care nici nu știu pe cine caut. Așa că, după ce se termină concertul lui Kempes, mă bag în cort. Unde adorm tun și mă trezesc lac de sudoare.
6 august 2012
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, ar fi trebuit să se inventeze și să fie, pentru a se povesti.
Să tot fie 11, 12 ziua. Mă uit la ceas. Nu. E 7 dimineața. 7 dimineața într-o zi care se anunță caniculară, incendiară, codificată cu cod minim portocaliu. Mi-e cald de mor, mi-e somn de mor. Ies din cor și mă întind pe iarba arsă de lîngă el, la umbră. Încercînd să mai fur cîteva momente de somn. Nu mi-e dat să fur nimic. Mă ridic și încep să mă fîțîi prin camping. Lumea doarme cuminte. Dau de microbuzul vișiniu pe praful de pe luneta caruia pe care cunoștința mea a scris: nu uitați să mă luați. E microbuzul care o va duce acasă. Goldwingul este parcat tocmai aici. Se pare că macaragii au program și noaptea… Profit de faptul că e liniște și pace și mă apropii să-i văd bordul care concurează cu al unui mini-avion. Cu multe multe butoane. Argintiu. Aripa aurie argintie. Frumos nu mi se pare neam, dar așa, de aproape, trebuie să admit că pare confortabil. Numai bun de pornit la drum și mers cale lungă, să-i ajungă.
Căldura este nemiloasă cu somnul celor din corturi. Așa că, treptat, încep să se ițească tot felul de capete de vamaioți de prin corturi colorate. Cunoștința care a binevoit să-mi ofere cazare în cortul ei se trezește și ea și exclamă plină de fericire la vederea unui alt chip ivit dintr-un cort verde din apropiere: el e Nick. Nick.
Ce bine că el e Nick. Pe Nick și pe ai lui i-am căutat toată noaptea. Sînt luată de mînă și dusă la Nick și apoi prezentată intempestiv:
– Ea e Cristina, prietena mea motociclistă. Are nevoie de cineva s-o ajute să-și scoată motorul.
Nick mă studiază cîteva secunde și se pare că îi convine ceea ce vede, pentru că merge întins spre microbuzul vișiniu, unde întîrzie alte cîteva secunde, nu foarte multe, de unde nu se întoarce singur.
– El e Giani, prietenul nostru motociclist.
Hm, îl studiez intens pe sus-numitul Giani. E bronzat. Prea bronzat. Subțirel, putrînd o vestă neagră de piele pe care apare nu știu ce desen cu roșu. Cum naiba poți purta vestă pe căldura asta, mă întreb eu, dar nu stau prea mult la acest gînd pentru că îmi dau seama că tocmai ce am cunoscut și proprietarul bărcii eșuate de azi noapte. Pare unul din acei tipi răi cu care părinții le-ar interzice odraslelor să iasă vreodată. Dau mîna și mă prezint. Are o mînă caldă și frumoasă. În timp ce i-o strîng cu nădejde, mă cuprinde o senzație cel puțin bizară: cu omul ăsta – chiar dacă nu-i frumos neam – aș merge pînă la capătul pămîntului.
– Scoate-mi și mie te rog motorul din iarba de acolo, îl rog eu, arătînd cu degetul spre Hornetul cuminte.
Ochii verzi mă privesc amuzați. Cheia merge din mîinile mele în mîinile lui frumoase. Nick și gașca veselă au plecat să bea o cafea. Mă cheamă cu ei. Nu merg. Cum să merg. Eu trebuie să supraveghez ce se întîmplă cu motorul meu. Cu toate că, cine conduce o barcă pe două roți sigur se pricepe să manevreze cele o sută nouăzeci de kilograme ale motorului meu. Vocea lui Giani mă ia prin surpindere:
– Du-te cu băieții la o cafea.
Asta s-o crezi tu, mă gîndesc eu, dar n-o spun cu voce tare.
– Merg cu tine la motor.
Giani nu spune nimic, se uită amuzat la mine, ochii verzi zîmbesc. Ajunge la Hornet, se urcă pe el, îl pornește și apoi îl manevrează ca și cum ar fi de jucărie, parcîndu-l în dreptul Goldwingului. Par mama și copilul.
– Acum vii la cafea? mă întreabă el.
– Acum vin, răspund eu.
Ajungem La Roată, la masa mare a găștii vesele. Care ne întîmpină cu urale. Eu scot două cuvinte, menționînd plecarea mea la Techirghiol. Și apoi îmi asum rolul de observator. Teoretic ar trebui să plec acum. Dar nu fac acest lucru. Stau la cafea și apoi mă deplasez în grup organizat la mare. Se înoată, se fac poante, se văd delfinii… Atunci cînd nu mă vede, îl studiez curioasă pe Giani. Poate n-ar fi rău să-l am drept partener de drum. Doar că pare atît de cuminte… Cuminte și timid. Hai să-i dau o mînă de ajutor:
– Eu aș mînca ceva.
– Și eu mă gîndeam la asta, spune Giani.
Cuminte și timid, dar cooperant. Nu-i rău. Ne ridicăm de la plajă, ceilalți lăsînd-ne singuri. Mergem La Roată. La împinge tava. Eu îmi iau o ciorbă de burtă. El își ia tot o ciorbă de burtă, dar fără burta. Plus cîte un ardei de căciulă. Găsim o masă și ne așezăm.
– Cum e aia să mănînci ciorbă de burtă fără burtă? îl întreb eu.
– Îmi place doar zeama.
– Păi și nu poți lăsa carnea în farfurie și să mănînci doar zeama?
– Nu-mi place să văd bucățile ălea de burtă în farfuria mea.
Ardeiul pișcă precum canicula. Eu îl termin eroic pe al meu, Giani îl termină eroic pe al lui. Radem ciorbițele de cu și fără burtă. Mergem apoi spre plajă. Cred că ar fi cazul să pornesc la drum. Și gașca veselă e de aceeași părere cu mine, cu atît mai mult cu cît ei au un drum mult mai lung de parcurs. Nu ca mine, pînă la Techirghiol. Îl rog pe Giani să mă ajute să prind cu plasa bagajul. Nu mă ajută. Îl prinde el singur. Eu mă echipez. Se fac ceva poze de grup. Gata. Nu știu ce motive de tras de timp aș mai putea invoca iar el nu a spus nimic.
– Nu vrei să te conduc pînă la Techirghiol?
Iupiiiiiiiii. Strig eu triumfătoare în gîndul meu. A vorbit. Vorbește. Iupiiiiiiiiiii. Cum naiba să nu vreau? Nu de asta trag de timp de azi dimineață? Dar desigur că n-o să-i spun asta. Îl privesc din cap pînă-n picioare. Senzația pe care am avut-o azi dimineață a devenit o certitudine. Da, cu omul ăsta, merg pînă la capătul pămîntului.
– Da. Vreau.
Așa că, în uralele găștii vesele, un Goldwing argintiu asemenea unei bărci și un Hornet albastru mult mai mititel, pleacă la drum. Nu contează că destinația e Techirghiol. Ieșind din Vamă, Giani merge în față foarte încet. La un moment, semnalizez dreapta. El mă vede și oprește și el.
– S-a întîmplat ceva? mă întreabă.
– De ce mergi așa de încet?
– Nu știam cum mergi tu…
Aș putea să am fițe și să-i spun că am venit de la Brașov și nu am făcut două săptămîni pe drum. Dar nu spun așa ceva, pentru că da, mi-a plăcut ce am auzit. Cineva care să aibă grijă de mine…
Pe Mila Doi de lîngă Trei descindem în prea scurt timp la Techirghiol, unde eu voi rămîne peste noapte.
