Oamenii la care descindem sînt extrem de amabili și puțin curioși, mai ales atunci cînd îmi zăresc însoțitorul de drum. Eu, satisfăcută fiind de faptul că am ajuns la destinație fără bătaie de cap, mă pregătesc să îi mulțumesc lui Giani și să îi urez o după masă plăcută în continuare. Pînă să apuc să zic ceva, gazdele ne invită să intrăm în casă. Nu îmi permit să spun că Giani și-a terminat treaba și nu mai e cazul să intre.
– Măcar să fumați la umbră țigara, insistă una din gazde.
Și Giani, proaspăta mea cunoștință de cîteva ore, se îndreaptă agale spre balansoarul din curte. Uf. Bine că e doar o țigară. Gazda continuă imperturbabilă:
– Poate vă e foame.
Eu, politicoasă, super bine crescută:
– Nu, mulțumim. Nu ne e foame.
Evident că nu-mi trece prin cap să-l întreb pe Giani dacă-i este foame, iar el nu spune nimic. Nu pare extrem de vorbăreț, ceea ce, în acest context, e foarte bine.
– Poate o salată de vinete, nu se lasă gazda.
– Nu vă deranjați, mă reped eu.
În acest moment, se aude vocea relaxată a lui Giani:
– Eu vreau vinete.
Îmi vine să-mi dau ochii peste cap, să-i spun să termine țigara și să meargă linștit la El Comandante sau unde a zis că este așteptat.
Termină țigara, intrăm împreună în bucătărie, ne așezăm la masă.
– Pîine albă, neagră?
– Nu contează, spun eu.
– Albă. Eu neagră nu mănînc, spune Giani.
Beton. S-a dus cu tăcerea și timiditatea lui. Mîncăm în tăcere. Curiozitatea gazdei e mare, mai ales cu privire la purtătorul de vestă, conducător de barcă pe două roți. Dar nu spune nimic. Mîncăm vinete cu pîine albă. După cîteva felii, Giani mulțumește pentru masă, se duce în balansoar unde își aprinde o țigară, pe care o fumează liniștit, după care se ridică, se urcă pe motor și pleacă. Eu rămîn să fac un duș de-adevăratelea și să dorm într-un pat de-adevăratelea cu cearceafuri de-adevăratelea. Înainte de a mă băga la nani, îi trimit un mesaj domnului Giani (botezat în telefon Goldwing), mulțumindu-i pentru amabilitatea de a mă fi condus.
A doua zi dis de dimineață – pe la ora prînzului – mă decid să purced la drum, cel mai probabil în direcția Buzău. Și cum noaptea e un sfetnic bun, apelez Goldwingul din telefon și îl întreb dacă nu cumva are plăcerea de a mă însoți. La bunica. Are. O mare plăcere. Drept pentru care se înființează din nou la poartă. Vinete nu mai sînt, așa că putem să ne urcăm pe motoare și să pornim la drum. Ceea ce facem. Ne oprim la Eforie.
– Am două întrebări pentru tine și o observație, mă reped eu la interlocutorul meu tăcut.
– Te ascult.
– Cum te cheamă?
– Giani. Giani Glonț.
– Nu poate să te cheme Glonț. Te rog să-mi arăți buletinul.
Giani se conformează și-mi arată buletinul. Da, domnule. Chiar așa îl cheamă. Blondi cu Giani Glonț plecați în viață.
– A doua întrebare: ești însurat?
– Nu.
– Ai prietenă?
– Nu. De ce mă întrebi?
– Nu am chef de complicații. Gata, zîmbesc eu.
– Ai spus că ai două întrebări și o observație.
– Ai fost atent. Niciodată nu mi s-a întîmplat să fiu cu motorul și lumea să nu se uite la mine, pentru că e mult prea preocupată să se uite la tine.
Giani zîmbește.
– Am și eu o întrebare.
– Da.
– Unde mergem?
– Habar n-am. Eu ar trebui să ajung pînă la bunica la Buzău.
– Putem atunci să mergem la Buzău. Eu de acolo vin. O să se mire prietenul meu cînd o să vadă că m-am întors.
– Și e vreo problemă?
– Nu.
Gata. S-a hotărît. Blondi și Giani Glonț pleacă hai hui în viață. Prima oprire: Buzău. Sub casca mea, un zîmbet din ce în ce mai satisfăcut. Hai că începe să-mi placă.
