Sîntem în Austria. Într-una din aroganțele noastre. Giani a alimentat, eu stau rezemată lejer de motor. El îmi întinde cheia:
– Hai, iubita, ai zis că vrei să conduci Goldwingul.
Mă uit la el cu neîncredere. Oare face mișto de mine? E drept că i-am spus de cîteva ori că aș vrea acest lucru, dar nu am primit niciun răspuns. Și acum tam nesam, uite cheia de la Goldwing. Mă uit la Giani. E serios. Cu excepția unei mici urme de ghidușie. Dar poate că totul nu e decît în mintea mea. Poate că are încredere în mine (și de ce mă rog să n-aibă?) și eu voi conduce Goldwingul. Sînt cea mai tare bikeriță. Iupiiii…
Mă urc pe motor cu multă grijă. Iau cheia. O bag în contact.
– Bumbule, da ai tu atîta încredere în mine? Dacă pornesc motocicleta și fug cu ea în lume?
– Vin glonț după tine.
Încalec șaua. Mă proptesc în ghidonul motocicletei și dau să o ridic de pe cric. Hopaaa. Hmmm. Cu toate sforțările mele, motorul nu se clintește niciun milimetru de pe cric. Mă încordez din nou și … tot nimic… Întorcînd-mi privirea spre Giani, dau de fața luminată de zîmbet. Normal că a venit întins la mine să mă îmbie să conduc…
– E greu, iubita?
Iubita se dă jos îmbufnată de pe motocicletă, îi dă cheile domnului Glonț care se amuză copios:
Nu, nu-i greu. Dar de fapt nici măcar n-am chef să conduc un Goldwing. Aș putea să-l folosesc însă pe post de scaun de bar în timp ce savurez o înghețată.
Vezi de ce eu vreau motocicleta cu atas 🙂 ca sa nu am probleme de genul asta :-*
pai acum chiar ca va trebuie cu atas, lilisor. 😉
🙂 asa este. Pt bebita :-*