Sentimentul că nu mai ai aer. Că s-a terminat cumva tot. S-a pus un nod mare în gît. Înghiți în zadar în sec sperînd să se micșoreze. Nu se micșorează. Poate că totuși nu s-a terminat tot oxigenul. Poate că nodul e o stavilă prea încăpățînată, de care aerul nu reușește să treacă mai departe și să ajungă în plămîni. Sau poate e sceptrul neîndurător al morții, care nu a venit doar să bea o cafea. Moarte nu vine niciodată doar să bea o cafea. Încerci să îi dai lințoliul la o parte, cum faci cu o muscă pe care nu vrei să o bagi în seamă, dar care te sîcîie enervant. Exact la fel, doar că amplificat la infinit. Care infinit oricum s-a închis. Și-a strîns aripile, s-a chircit din zborul amplu și frumos, cînd lumea era la locul ei bine mersi, s-a ghemuit și a căzut ca un lampion pe care te-ai chinuit să-l aprinzi și n-ai reușit în schimb decît să-i dai foc și apoi să-l faci cocoloș și să îl arunci la gunoi.
Curios este că moartea nu ia totul cu ea. Nu. Cel puțin un timp rămîn lucrurile. Blugii pe care aveai de gînd să-i îmbraci și pe care i-ai scos din dulap și i-ai întins pe spătarul scaunului. Hîrtia ruptă dintr-o coală de A4 pe care ai notat cu literele tale rotunjite cursele pentru următoarele zile. Tricoul pe care l-ai purtat o singură dată și l-ai așezat și pe el pe scaun. Lucrurile sînt acolo. Moartea nu a avut nevoie de ele. I-a ajuns prezența ta caldă. Te-a luat doar pe tine, ca o amantă geloasă. Te-a cuprins în brațele ei, ți-a suflat în lumina ochilor, ți-a risipit mirosul pielii, căldura sîngelui năvalnic.
Și nu doar că a luat. Ci a și lăsat ceva nou în schimb: disperarea și singurătatea.
Sau nu sînt noi? Le purtam dintotdeauna?
fragment din roman