fragment din roman
– Și acum ce facem? îl întreb pe Giani, convinsă fiind de faptul că va spune: rămînem în pat pentru a se consemna satisfacerea ambelor părți implicate.
– Mergem să bem o bere, răspunde Giani.
Hopa. Alarmă. Cod galben spre portocaliu. Unde naiba să mergem la bere? Bere ne trebuie? Hmmm. Nu zic nimic, mă ridic demnă din pat și merg la baie. Apoi mă îmbrac. În continuare cît mai demn cu putință. Poate că n-o fi chiar omul cu care să merg pînă la capătul pămîntului. Sau poate capătul pămîntului e la Buzău. Mai știi? Giani revine și el de la baie și se îmbracă. Plecăm spre barul de bikeri unde am fost și aseară. Unde el se instalează cu o bere în mînă, eu cu laptopul și cu o decizie grea între schweppes bitter lemon sau cola cu pulpă… La masă se discută de întrunirea de la Hunedoara din acest weekend.
– Vrei să vii la Hunedoara? mă întreabă Giani.
Parcă începe să-mi revină buna dispoziție. E miercuri. Întrunirea e vineri. Probabil că vom sta aici doar pînă mîine și apoi plecăm să ne plimbăm. N-are importanță unde. Important este că vom fi din nou pe drum.
– Da, răspund eu, pregătindu-mă să clasific incidentul din apartament ca fiind totuși unul nu excesiv de important.
– Nu poți să treci vreo două zile pe acasa? continuă Giani.
În acel moment, codul de alarmă care oscilase către portocaliu se transformă în roșu violent. Mă ridic brusc de la masă, mormăi ceva de genul cum că revin și ies de pe terasa barului. Primul gînd e să mă urc pe motocicletă și să plec. Aventura mea cu domnul Glonț a durat cîteva zile și asta e. Al doilea gînd este tot să plec, doar să-i și spun înainte. Să-i spun ce cred apropo de cum se comportă. Mă plimb haotic pe străzi vreun sfert de oră, după care revin la terasă. Giani este cu o bere în mînă. O fi aceeași? Dar, în fond, ce mă interesează pe mine dacă e sau nu aceeași. Eu am decis să fiu matură, să las orgoliul și să îi spun clar ce m-a deranjat, după care să plec.
– Vrei să mergem? mă întreabă el, în timp ce eu îmi strîng laptopul.
– Da.
Achită, îi salutăm pe cei de acolo și plecăm. Seara e frumoasă. Caldă, cu un vînticel simpatic ce pune în mișcare ușoară crengile copacilor. Giani nu spune nimic, dar asta nu mai reprezintă o noutate.
– Știi că am vrut să mă urc pe motor și să plec, întreb eu.
– Nu. De ce?
– În primul rînd pentru faza cu berea.
Giani se uită foarte atent la mine.
– Da, atunci cînd eram la apartament și eu te-am întrebat ce facem și tu ai zis că mergem să bem o bere.
– Păi dacă m-ai întrebat ce facem…
– Dar nu erau toate lucrurile absolut rezolvate. Sau nu pentru ambii participanți, spun eu, în timp ce simt cum reîncep să mă enervez.
– Și de ce n-ai zis?
– De ce crezi că te-am întrebat ce facem?
Uf. Se pare că nici n-am apucat să ne înțelegem și deja nu ne mai înțelegem…
– Și faza cu Brașovul care a fost?
– Adică?
– M-ai întrebat dacă nu pot trece cîteva zile pe acasă.
– Da. Eu trebuie să ajung la Pitești să rezolv niște treburi.
– Și de ce trebuie să mă trimiți acasă?
În acest moment codul roșu revine fără preaviz.
– M-ai adunat cumva de pe stradă? M-ai cîștigat la barbut și eu nu știu? Eram cumva handicapată prin Vamă? Nu eu ți-am cerut ajutorul, tu te-ai oferit să mă duci la Techirghiol. Acum, că ai alte treburi, nu trebuie să încerci să scapi de mine. Poți să-mi spui că aventura noastră s-a terminat. Și eu o să știu ce am de făcut. Nu să mă trimiți acasă. Nici mama nu mă trimite acasă.
Gata. Am tăcut. Aș avea un chef nebun s-o iau la goană, să-mi iau bagajele și să dispar pe motor în noapte. Dar cheile sînt la el, așa că ar trebui oricum să-l aștept în fața ușii.
– Și un bărbat se preocupă în primul rînd de partenera lui și apoi de bere.
Cred că aici am sărit puțin calul. Nu mă uit la Giani, deși mor de curiozitate să știu ce privire se află acum în ochii aceia verzi. Într-un tîrziu îi aud vocea:
– Vii cu mine la Pitești?
Frumos 🙂
🙂