fragment din roman
10 aprilie 2014
giani a murit. ușa are doliul de la dana. nici măcar nu trebuie pus altul nou. intru în casă, unde e lume multă, îmbrăcată în negru. probabil mormăi ceva pe post de salut. lumea e în bucătărie și sufragerie, iar eu merg pe hol și intru în dormitor. patul în care corpurile noastre s-au iubit pentru ultima dată. scaunul pe care sînt hainele tale. mirosul tău acolo. în urmă cu 4 zile am plecat exact de aici, din dormitorul tău. în acest moment moartea ta mă izbește ca o lovitură în plex. mă aplec. mă chircesc. nu mai am aer. mă sprijin de spătarul unui scaun. și hohotesc toată disperarea din lume…
mai tîrziu, la barock. intrînd în barul unde am intrat în urmă cu 6 zile. și tu erai acolo, cu ochii-ți de labradorit fericiți, cu brațele pregătite să-mi vină în întîmpinare și cu vocea șoptindu-mi: habar n-ai cît de mult te iubesc. acum, intru pe aceeași ușă, toate lucrurile sînt exact la fel. doar tu, absență eternă. cică ai fi murit. cum să mori, bumbule? cum poate viața să moară într-o clipă? pe mine cine mă mai strînge în brațe? cine îmi mai spune cît mă iubește? aceeași senzație de lovitură în plex. aceeași chirceală. aceeași lipsă de aer. aceleași hohote. aceeași disperare. bumbulac mic, unde ai plecat?
12 aprilie 2014 – dimineața slujbei de înmormîntare
am ajuns la capelă și goldwingul e în ușa ei, cu tabloul tău prins cu panglică neagră pe locul meu. ce cauți acolo, bumbule? ce cauți pe locul meu? tu n-ai stat niciodată acolo, pe locul pasagerului, pe motocicleta ta. dau să intru în capelă și nu pot. cerul plumburiu cade deasupra mea. nu mai am aer. ma chircesc. hohotele nu ajută. singurul lucru care ar ajuta ar fi o margine ascuțită, ca o bordură, de care să-mi izbesc fruntea, să țîșnească toate gîndurile care sînt pe post de gheară încleștată de gîtlej și de cord. atît vreau. să iasă afară. ce cauți, giani, în tablou? și pasager? și ce-i cu funda aia neagră care te țintuiește?
nu găsesc bordura să-mi izbesc fruntea de ea. și mințile îmi rămîn prizoniere, rănite de moarte, haotice, bezmetice, incoerente…
și eu merg năucă în spatele capelei și te rog frumos: bumbule, știu că ai fost cu mine ieri, la priveghi. și știu că ai treabă altundeva. dar te rog să mai revii puțin, pentru că urmează cea mai dură parte și eu singură nu mă voi descurca.
desigur că ai venit. și apoi lucrurile au curs bizar, dar fluent. și ți-am făcut slujba și te-am dus la groapă.
mi s-a spus că ochii mei nu mai aveau lumină…
cum ar fi putut să mai aibă, cîtă vreme lumina ochilor mei tocmai ce plecase?
