(fragment din roman)
Întotdeauna m-a fascinat căldura mîinilor tale.
De cele mai multe ori aveai chef să taci, să mă lași pe mine să despic firul într-o mie și tot să nu mi se pară îndeajuns de despicat. Și îți puneam o mie de întrebări la care tot eu trebuia să găsesc răspuns. Pentru că tu nu aveai chef de răspunsuri. N-aveai chef nici de întrebări.
În schimb, atunci cînd mă luai de mînă (și știai că pentru mine acest gest este de o intimitate de o mie de ori mai mare decît cea mai intimă apropiere fizică) și mă țineai strîns, circula atîta căldură și dragoste din palma ta în palma și apoi direct în sufletul meu, încît, vreme de cîteva clipe cu gust de eternitate, nu mai aveam niciun gînd în cap. Se făcea liniște.
Mîinile tale n-au fost niciodată altfel decît duduind ca o sobă încinsă. Pregătite de cea mai fierbinte atingere.
Pînă în acea zi…
Cînd erau așezate cuminți, una peste cealaltă. Cînd le-am recunoscut moliciunea pielii și forma și chiar și culoarea. Doar că fugise căldura din ele.
Atunci am încercat ore în șir să le încălzesc.
Răceala morții a bătut însă căldura vieții și încet, încet, propriile-mi mîini au început să înghețe.
Simțeau că au rămas singure…
