(fragment din roman)
El Comandante
Pentru că Giani a dorit să facem încălzirea pentru nuntă, iar partenera lui de drum nu a avut nimic împotrivă, am ajuns de vreo trei ceasuri la El Comandante Năvodari. Unde l-am văzut pe Dolphy, dj-ul care care uită la tine prin ochelarii cu incredibil de multe dipotrii și știe exact ce melodie ți se potrivește – bine, Dolphyyyy, unde le-am întîlnit pe prietenele lui Giani din Constanța (incredibil ce popular este timidul meu partener de drum), precum și pe băieții de la Seawolves Constanța, care au apărut în gașcă, bikeri hotărîți, mîndri posesori de veste.
Eu am băut pînă acum o cola și o fanta – sper să nu am dureri de cap că amestec băuturile – și am dansat de mama focului pe nisip. Acum a început să mi se facă puțin frig. Giani și prietenii lui s-au bucurat de revedere și s-au pus pe băut. Lucru care nu mă deranjează, ci mă face doar curioasă. Oare cît se va bea? Destul de mult se pare. Mai trece o oră. Giani îmi dă toată libertatea. Dar e și foarte atent. Observă cînd mi se termină sucul, mă întreabă dacă mi-e bine, dacă nu cumva mi-e frig. Începe să-mi fie.
La un moment dat dispare. Probabil că a mers la toaletă. Stau 5 minute. 10. Nu apare. Știu în ce direcție e toaleta, așa că mă îndrept într-acolo. Luminile din bar se fac din ce în ce mai mici și o noapte înstelată, dar totuși destul de întunecoasă, mă învăluie. La cîțiva metri în dreapta mea îi văd silueta lui Giani. Mă îndrept în liniște spre el. Ajung în fața lui și mă uit la el. Giani își ferește cu îndîrjire fața.
– Gianini, ești bine?
Niciun răspuns. Oare ce a pățit la față, de și-o ascunde cu atîta îndîrjire? Repet întrebarea cu o voce blajină, deși nedumerită. Cu atît mai mult, cu cît își ascunde fața în palme. Palme pe care se suprapun palmele mele. Plînge. În hohote. Ups. Asta chiar e ciudat rău.
– Gianini, ce s-a întîmplat?
– Nu vreau să mă îndrăgostesc. Eu nu am voie să mă îndrăgostesc.
Vorbele sînt coerente, dar totuși ușor întretăiate. Și de la suspine, dar posibil și de la alcoolul consumat. Nu pot să-l văd plîngînd. E limpede că eu savurez aventura noastră extraordinară și în rest sînt foarte relaxată, dar nu pot să-l las în brațele disperării. Cum naiba poate dragostea să sperie în halul ăsta un bărbat în toată firea? Și totuși nu e timp de morală sau de filosofii. E timp de ținut în brațe, de șters lacrimile și de asigurat că totul va fi bine. Giani se împotrivește cîteva momente și dă să plece mai departe pe plajă, dar brațele mele sînt mult prea hotărîte, așa că reușesc să-l alin vreme de vreo 5 minute. După care redevine bățos:
– Hai să mai bem ceva.
– Ești sigur că vrei să mai bem ceva?
– Da.
– Dar să știi că mie îmi este puțin frig.
E rîndul lui să mă țină strîns în brațe.
– Cîtă vreme bei, nu mă mai poți ține în brațe.
– Dar ai adus o cămășuță cu tine, spune Giani.
Probabil că nu este chiar așa de amețit, de vreme ce își aduce aminte de cămășuța bleu pe care am de gînd să o port și mîine la nuntă. Am pornit către bar. Ajungem acolo unde găsim într-adevăr cămașa mea cea nouă, exact acolo unde am lăsat-o, doar că cineva a turnat peste ea – cel mai probabil din greșeală – bere. E udă fleașcă. Seamănă cu o cîrpă de geamuri și mai și miroase oribil a bere. Clar nu îmi va ține de cald în această noapte. Mă enervează faza și vreau să o iau și să o arunc într-un coș de gunoi de pe plajă.
– Lasă că o spăl eu cînd ajungem acasă, se aude vocea lui Giani.
Desigur că o va spăla el. E tot ce îl preocupă acum. Cămașa mea, plus berea. A cîta oare? Nu știu. De fapt, nici măcar nu-i treaba mea. Treaba mea e doar să rezist pînă cînd vom ajunge acasă, ceea ce se întîmplă pe la 5 dimineața. Și mîine – adică azi – e nunta. Beton. Și Giani este clar băut. Nu mai am niciun dubiu în legătură cu această stare de fapt. Dar nu mă mai interesează nici cămașa, nici băutura, nici nimic. Vreau doar să ajung și să dorm. Ceea ce și fac.
A doua zi ne trezim pe la 12. Azi noapte Giani s-a îmbătat. Rău. Degeaba doarme el acum ca un prunc. Cred că îl însoțesc la nuntă și apoi dispar. Nu vreau să ajung să mă rog de el să vină acasă.
– Bună dimineața, se aude vocea lui.
– Bună să fie. Cum ai dormit?
– Bine. Tu?
– Bine. Mă gîndeam doar la cămașa mea.
După privirea nedumerită din ochii lui, e clar că Giani habar n-are că mi-a spus aseară să nu arunc obiectul vestimentar îmbibat de alcool, pentru că îl va spăla el. Iar eu sînt mai mult decît bucuroasă să-l văd în încurcătură.
– Ce-i cu cămașa ta?
– Ai spus că o speli aseară. Adică, mă rog, azi dimineață cînd am ajuns aici.
Giani sare din pat (cum naiba poate să facă asta fără să simtă că i se sparge capul de durere la cît a băut?) și merge prin camere. Am un zîmbet satisfăcut de faptul că l-am prins pe picior greșit. După cîteva secunde, revine în cameră cu cămașa mea spălată. O iau cu mirare și o miros. Nici urmă de aroma de bere de azi noapte. E impecabil spălată. N-am ce să mai zic.
– Eu oricum trebuie să-mi calc pantalonii pentru nuntă. Nu vrei să-ți calc și cămașa? mă întreabă el.
Poate că o va arde atunci cînd o va călca, așa că îl rog să mi-o calce.
Nu doar că a spălat-o impecabil, ci a și călcat-o la fel. Așa că am plecat la nuntă, unde Giani și-a spălat toate păcatele din seara precedentă consumînd lapte Zuzu…
