(fragment din roman)
Mă uit la Giani și caut febril un nume de alint. Gianini a devenit nesatisfăcător. Vreau să-l numesc altcumva. Cu un nume care să cuprindă dragostea pentru corpul fierbinte și frumos care m-a atras de la început și continuă să mă atragă din ce în ce mai tare. Să-i spun… Cum să-i spun… Hmmm… Cum să-i spun? Total străin de dilemele mele legate de onomastică, Giani butonează liniștit la telefon. Gata. Am găsit.
– Ce faci, bumbulacule?
– Ce-ai zis, iubita?
– Te-am întrebat ce faci, bumbulacule grăsan?
– Eu sînt ăla?
– Da. Ce? Nu-ți place? Ești un bumbulac mare și grăsan, spun eu, arătînd spre burtica micuță, micuță, de bere a lui Giani. Un bumbulac mare, grăsan și simpatic.
Ce-mi place mult la Giani este că, dincolo de cuvintele cu care nu se omoară prea mult (nici cu ale lui, nici cu ale mele, nici cu ale altora), el simte foarte bine. Bumbulac probabil nu-i spune mare lucru, dar căldura și încîntarea din glasul meu îi plac. Așa că începe să zîmbească. Și, culmea, îmi și răspunde la întrebarea mea:
– Ce să facă, bumbulacul, stă cu o bumbulacă mică și grăsunică.
– Poftim? Eu sînt aia?
– Da, iubita mea.
Nu știu dacă îmi place prea mult să fiu descrisă drept o bumbulacă mică și grăsunică (bine că n-a zis: grăsană), dar mi-am făcut-o cu mîna mea…
– Bine, bumbule…
Și bumbulacul își vede liniștit de butonatul la telefon, cu zîmbetul rămas intact pe față.
