da. am ajuns de la mare acasă. și eu și el (motorul). și eu resimțindu-mă și el, de asemenea. dar în picioare. și gata de alte provocări (e drept, noi doi împreună doar în sezonul viitor…)
a fost bine vara asta. foarte bine și foarte frumos și foarte greu. pentru că așa e viața. și dacă ne plac aroganțele și provocările, să nu ne plîngem cînd ele vin către noi.
aud de multe ori în jurul meu că oamenii s-au înrăit. că nu mai sînt oameni de omenie. ei, bine, în deplasarea mea de la mare, asta am întîlnit: oameni de omenie. străini, aproape străini, cunoștințe, prieteni, prieteni apropiați, prieteni de suflet, ai mei. de la toți a venit căldură și susținere în valuri. omenia n-o prea poți simți cînd ești bine. pentru că nu ai nevoie s-o simți.
omenia o simți atunci cînd ești așezat pe asfalt în urma unui accident și cineva îți ține o umbrelă să nu te ude ploaia, cineva îți adună echipamentul, cineva îți dă o cutie de șervețele umede cu care să-ți cureți urmele de nisip ud, cineva îți spune că probabil plîngi de singurătate și nu de durere (de-ia și plîngeam de mama focului în ambulanță) și se oferă să stea cu tine, chiar dacă e prima oară cînd te-a întîlnit.
omenia o simți atunci cînd mîini pricepute curăță și bandajează în fiecare zi rana, cu pricepere, cu grijă, cu energie pozitivă turnată din belșug împreună cu betadină…
omenia o simți atunci cînd se aude pe scenă cargo – aproape de voi și tu plîngi convulsiv, cu sughițuri și brațe prietene sînt în jurul tău și mîini prietene îți întind șervețele.
omenia o simți atunci cînd băieți cu suflet de aur se organizează admirabil să aranjeze toate lucrurile răsturnate printr-o imprudență a șoferului mașinii cu număr de alba.
oamenia o simți atunci cînd ți se deschid uși și inimi. cînd ți se spune casa mea este și a ta și chiar ai ocazia să simți că așa e.
sînt oameni frumoși. mulți. și nimic nu mă poate opri să cred în ei și în viață.