senzația pe care o ai în vegas atunci cînd ieși afară (din hotel, mașină, restaurant, cazinou) este că nu ieși de fapt, ci că intri. intri într-o imensă saună. uscată, e drept. nu umedă, cum se întîmplă spre exemplu în thailanda. (da, da, și la noi în thailanda :)).
și dacă acum vreo lună spuneam – într-o admirabilă licență poetică – despre depresie cum că lovește ca canicula, acum se schimbă situația și căldura lovește ca depresia. nemilos. totul începe cu un disconfort fizic, cu o senzație de aer fierbinte care nu trece de laringe, faringe. nu ajunge neam în plămîni. se continuă cu o umflare a palmelor, de parcă se poartă brusc mănuși de baseball. în acest timp, atitudinea este una relaxată, de plimbare motorizată, într-un cadru exotico-pitoresc, totul documentat cu poze cu atitudine și stil de/ pe feisbuc.
pînă într-o dimineață, cînd cerul albastru se transformă într-un carusel. care se învîrte, se învîrte, se învîrte. degeaba închid și deschid ochii. senzația de amețeală nu dispare. ba dimpotrivă. plus că se combină și cu o greață insuportabilă. o, mama. we are in trouble, cum ar spune americanul. acuma, e tare fain să fii în apropiere de vegas, mîndră posesoară de vestă și de motor adevărat. e vegas, baby, I know. doar că răul nu e doar o vagă senzație de disconfort, ci se concentrează și devine generalizat. încerc să mă dau jos din pat, camera se învîrte, patul se învîrte, lumea mea se învîrte. se întoarce cu susul în jos. (nu că ar fi fost ea extrem de stabilă în ultimele luni. lumea mea…). mi se face brusc dor de mama. de casă. vreau acasă. ce mi-a trebuit să merg în deșert.
vegas, baby, să vezi cum îmi rămîn mie oscioarele pe aici.
mă țin cu mîna de pereți. merg ca o femeie bătrînă bătrînă. care se tîrîie cu pași clătinați pînă la baia devenită un fel de linie a orizontului: oricît te-ai peropia de ea, n-o poți atinge niciodată.
să fie căldura nebună, deshidratarea, oboseala, fusurile orare alandala din ultimul timp? să fie puiul mîncat cu o seară în urmă și care avea un gust dubios? sau friptura pe care am insistat să o comand medium rare, cu toate că era destul de grăsuță bucata mare de beef din farfuria mea? să fie vreun virus? sau poate mușcătura de cîine de acum mai bine de trei săptămîni să își facă acum efectul?
mi-e atît de rău, încît nici măcar nu pot să îmi plîng de milă. biata cristinica, a plecat ea drăguța departe. iar pozele de pe feisbuc pline de viață și de zîmbete sînt acum probabil singurele care vor rămîne. nu pot să plîng. pot doar să mă întind direct pe covor. și să încerc să mă gîndesc la faptul că am asigurare.
oare or să vină cu elicopterul să mă ia din mijlocul deșertului?
oare le-am spus alor mei cît de mult îi iubesc?
oare am luat un virus ciudat?
oare…
mi-e prea rău să mai gîndesc ceva.
și lumea se-nvîrte, se-nvîrte, se-nvîrte…
probabil că la un moment dat se va face praf și pulbere.
și gata.
… … …
răul a ținut trei zile (ca nunțile prin basmele noastre).
concluzie: există și o altă parte a vieții dincolo de feisbuc.
concluzie: cum erau versurile alea: zi de zi sperați să mor, dar eu sînt nemuritor.
concluzie: nu tot ce zboară se mănîncă și lucrurile nu sînt întotdeauna ce par a fi. ha. ce de profunzime. iar eu, zburătoare (și anume chicken, în indiferent de variante wings, spicy, grilled etc etc etc) nu voi mai consuma aici.
concluzie: libertatea de a fi pe motor nu este egalată decît de libertatea de a nu fi pe motor.
ci de a fi pe picioarele tale. cu tot cu lumea la locul ei…
