oameni. oameni frumoși.
cu problemele lor, cu suferințele lor, cu deziluziile lor, cu rănile lor. dar frumoși.
sînt pretutindeni în jurul meu. oameni care îmi deschid casele, brațele și sufletele lor. oameni care mă cunosc de o viață, de o jumătate de viață, de cîțiva ani, de cîteva luni, de cîteva săptămîni.
oameni care mă cunosc foarte bine sau doar așa, din vedere. sau din mediul virtual. oameni care îmi organizează o excursie de neuitat cu motocicleta prin deșert. oameni care mă recuperează cu mașina de acolo. oameni care mă primesc în casa lor cu aer condiționat, cînd afară sînt 100 de grade fahrenheit. oameni care mă așteaptă ani de zile și merg în noapte la cumpărat de măsline pentru martini-ul lui cri. oameni care mă duc la gară, deși poate ar mai fi vrut să rămîn, dar știu ei că așa mi-e mai bine mie. și asta fac. oameni care mă așteaptă cu vin. oameni care mă așteaptă cu flori. oameni pe care i-am cunoscut în studenție și care mă invită să-i vizitez. aici, în america. oameni care mă invită la magazinul harley davidson și nu numai. oameni care îmi pregătesc o margarita muuuuult prea tare, dar bună, bună, pentru că e făcută cu multă dragoste. oameni care mă cunosc vag, mă întreabă dacă nu cumva am o vizită planificată și pe la ei.
uau. dragii mei. nu am nimic planificat. și e nevoie de multă răbdare cu mine acum. dar e extraordinar să simt căldură și omenie.
cum să nu-ți placă oamenii?
m-am temut în acest an să nu devin rece. am văzut cum n-am răbdare. deloc. cum am nevoie bruscă de interacțiune umană și apoi tind să dispar ca măgarul în ceață, pentru că nu mai pot sta acolo și trebuie să fiu altundeva. m-am temut să nu-mi pierd căldura și înțelegerea și puterea de a ține pe cineva de mînă și de a-i spune că va fi bine. m-am temut să nu mă pierd.
iubește-mă cînd merit cel mai puțin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie.
ei, bine, asta mi se-ntîmplă.
vă mulțumesc, oameni faini!
ps. asta ca să nu mai spun de prietenii dragi de acasă și de ai mei…
