fluture de new york

disperăm prea mult după ce am avut și nu mai avem. ne frustrăm prea tare la gîndul a ceea ce am vrea să avem și nu avem. fără să realizăm că ceea ce am avut, s-a dus, iar ceea ce va să vină, n-avem încă. în schimb viața e acum, aici, disponibilă. sută la sută disponibilă pentru noi. că noi nu vrem să o acceptăm, este doar problema noastră.

așa gîndea de zor cristinica, în timp ce se avîntase impetuos în inima mannhatan-ului și savura un sufleu cu ciocolată cu înghețată de caramel cu sare. și privea oamenii care serveau de zor braunch-ul. asemenea ei.

și ce dacă nu are cine să te ia de mînă și să te învîrtă pe străzile acestei inimi imense. și ce dacă ar fi fost fain altfel păi te ai pe tine la dispoziție. și viața, așa că, hai, blondi, la drum.

new yorkul se descoperă la picior. pe broadway, de data asta. în hărmălia imensă de oameni de pe străzi. în agitația nebună din magazine. în mirosurile rulotelor amplasate pe stradă, unde se pregătește hahal food. new yorkul înseamnă furnicarul din burlington. înseamnă o blondă mică și simpatică intrînd de-a valma în diverse magazine, librării, anticariate. bucurîndu-se de fiecare pas făcut. cu capul după empire, care țîșnește semeț și arată că cerul e limita.

îmi place. îmi place place place. sînt din nou aici și acum. și asta-i tot. și ce tare e să răspunzi unui zîmbet de american cu un zîmbet de blondi. din ăla de-adevăratelea. și americanul cu pricina să se uite uimit și apoi să zîmbească și el de-adevăratelea.

după vreo 4 ceasuri, obosită dar relaxată, mă îndrept țanțoșă spre stația de metrou, de unde voi lua șaptele. de fapt mai întîi n-ul și apoi voi schimba la times square și voi lua șaptele. ceea ce se și întîmplă, drept pentru care mă gîndesc cu plăcere ce fain e să mă plimb în compania mea. se pare că îi place compania mea și domnului din dreapta, care doarme și căruia îi cade capul pe umărul meu drept. ce să-ți mai pot dori, decît să oferi un umăr în metroul 7…

mă uit spre micul panou electronic și număr cîte stații mai am. moment în care îmi atrag atenția beculețele aprinse doar în dreptul unor stații. hmmm. ceva nu sună bine. desfac harta și constat că mă aflu în metroul bun. să fie arse beculețele care nu merg? nu prea cred. în apropiere de queensboro plazza, vatmanul ne aduce aminte că, din cauza unor lucrări de reparație, metroul nu va opri în mai multe stații printre care și a mea.

beton. viața e acum și aici. și tocmai ce începe în momentul în care mă dau jos din metrou în întuneric și mă gîndesc cum ajung acasă. bine, blondi. hai că începe aventura. pentru că n-ai decît un număr de telefon în agendă, pe care suni și la care nu răspunde nimeni. bun. alt număr nu mai am. ok. nu te panica. e bine. să căutăm un starbucks, pentru a găsi net și a căuta pe cineva pe net. mda. după cîteva minute de mers în sus și-n jos se constată că zona în care mă aflu nu e chiar plină de locuri cu wifi. dimpotrivă. aș putea să iau un taxi. dar nu este nici unul și nici nu am vreun număr de telefon. și nici telefonul nu merge să sun. da. e provocator. e cu adrenalină. blondi pierdută puțin în new york. de fapt, nu chiar pierdută, doar într-un moment de … stagnare… plimb plasa cu lumînărica parfumată de am achiziționat-o mîndră acum vreo 2 ore, cînd eram o turistă perfectă. și acum sînt o turistă perfectă. dar cum ajung acasă? poate voi găsi vreun polițist simpatic marca nypd blue? nu găsesc. mda.

iupiiiiiiii. un taxi se află la semafor, eu mă avînt în mijlocul străzii și îi fac semn să se oprească. semnalizează și se oprește. iupiiiiii. mă urc în taxi și îi spun să aștepte o secundă, cît să îi dau adresa. moment în care îmi dau seama că adresa e în carnețelul din geantă. geanta de acasă, nu asta pe care o am acum cu mine. din ce în ce mai tare. în timp ce scotocesc după un carnețel pe care n-am cum să-l găsesc, îi spun pe scurt ce s-a întîmplat. și caut o soluție. n-am nici cea mai vagă idee care e adresa unde trebuie să ajung.

ceva am totuși în geantă: harta de metrou. unde se află încercuită stația de metrou la care ar fi trebuit să cobor. îi arăt mîndră stația și îi spun să mă ducă acolo. ceea ce se întîmplă. doamne ție-ți mulțumesc. se pare că voi ajunge totuși acasă…

așa se trăiește viața. acum și aici. că dacă n-o trăiești tu pe ea, te trăiește ea pe tine.

v-am spus că îmi place la new york? și că am de gînd să fiu un fluture zîmbitor? 😉