bătălii în new york

azi n-am avut răbdare. nu. azi am galopat prin mannhatan. am mers repede repede repede. să obosesc. să mă obosesc. să nu mai simt frustrarea, disperarea, dorul.

azi am înfulecat mannhatanul. am rupt fîșii crude din el. nu am avut timp de savurat. nu am avut timp de gustat. am comandat o noutate de cafea de la starbucks pe care am donat-o apoi unui homeless, care cînta de mama focului pe broadway și care a zis cel mai fericit: thank you, miss, cu putință.

am trecut de magazine, de tonete, de phillycheesesteak, de freshuri de fructe, de union square. de tot. am galopat pînă-n central park. am trecut prin times square, m-am amestecat cu mulțimea. am sperat să-mi absoarbă mulțimea toată disperarea și singurătatea și dorul. nu s-a întîmplat asta. chiar dacă am auzit remarci de genul: don’t be so mad, miss. sau: such a lovely blonde hair.

am trecut cu pletele în vînt din downtown spre uptown. și mi-am dat seama că sînt singură. și mi-am dat seama (ca și cum n-aș fi știut deja) că filosofia îmi ajută mintea, dar nu sufletul. care tînjește după afecțiune și un strop de normalitate.

a plouat la new york. și eu am profitat de picăturile de ploaie. am profitat de ele, să dilueze salinitatea lacrimilor. și am alergat și am alergat și am alergat: core, blondi, core.

pînă cînd singurătatea m-a prins, mi-a tras un pumn în plină figură și mi-a spus: ești un om frînt.

și eu am lăsat ploaia să șteargă firișorul de sînge din colțul gurii și apoi i-am răspuns: frînt, poate, dar înfrînt, niciodată!