sinceritatea brută uimește. doare. dezarmează. stînjenește. sinceritatea brută te aduce pe tine gol goluț în fața ta și a celorlalți. ori noi nu avem cultura nudismului. (trupului și cu atît mai puțin a sufletului) așa că fie ne întoarcem privirea, fie îl rugăm pe celălalt să pună o haină pe el, fie îl arătăm cu degetul. fie pretindem că celălalt e îmbrăcat, aidoma împăratului din povestea cu hainele împăratului.
eu ascult caracterizări de personaj (e drept că multe le și cer) și constat cum că:
– ar fi bine să mă adun, să-mi caut un soț și să-l slujesc cu credință
– ar fi bine să fac ceva pentru mine, pentru că așa cum sînt acum va trece foarte mult timp pînă cînd cineva se va apropia de mine, pentru că speriu și îndepărtez pe toată lumea (păi da, buhuhu, nu-i așa, că tot vine halloween-ul)
– aș fi mult prea emoțională (corect. chiar sînt), trăind tot ceea ce vine spre mine, fără a încerca să îndepărtez ceea ce nu dă bine
– sînt absolut în lumea mea (și viața-i grea și apoi murim)
– ar fi bine să mă ajut pe mine, înainte de a încerca să îi ajut/ schimb pe ceilalți (dar doar nu mai sînt bebeluși, ceilalți. nu au nevoie să fie schimbați)
– etc etc etc
și sînt și ceilalți care știu. pur și simplu știu. că totul e ca valul: vine valul, pleacă valul. cri rămîne cri.
mulțumindu-le din suflet celor care știu să asculte, cerîndu-le scuze celor inoportunați de eternele povești redundante, precum și celor obligați să mă vadă vulnerabilă și … muritoare, sfătuindu-i pe cei lezați de moi să apese butonul care să mă facă să ies (virtual sau total) din viața lor, nu-mi rămîne decît să plec la plimbare. aici, (încă) în new york.
multumesc. cand nu o sa mai plang si
cand nu o sa mai simt cea ce scrii si simti?
tot timpul o sa simti ce scriu si ce simt, draga miki. 🙂