chiar si peste new york poate sa ploua.
ploua. bate vintul. e frig. sint nori. a venit un fel de toamna grabita, nervoasa si suspicioasa. suspicioasa pentru ca nu are prea mult de stat, ca se pare ca sor-sa a mare, iarna, e si ea pregatita sa se napusteasca pe aici.
mi-am adus aminte de un haiku din shogun (cred ca este cel compus de yabu sama atunci cind l-a fiert pe un membru al echipajului): ce-s norii, decit un pretext pentru cer, ce-i viata, decit un pretext pentru moarte? ei, bine, imi aduc si eu contributia la haikul omului spunind: ce-i toamna, decit un pretext pentru o plimbare pe frunzele ude, sub umbrela care adaposteste un zimbet larg, in timp ce se constituie drept pavaza impotriva picaturilor de apa si scut impotriva vintului care sufla agitat…
privesc cerul tulbure cu indulgenta cu care o mama isi priveste copilul crizat, asteptind sa se linisteasca. stiu ca norii sint un pretext pentru cer. bintui pe sub pamint cu metroul, pe la suprafata pamintului cu picioarele si umbrela, prin nori cu gindul, pe deasupra norilor cu zimbetul.
si viata curge involburat, promitindu-mi ca nu uita sa inceapa in nicio zi. iar eu astept cu bratele larg deschise. hai, vino!
