constat cu uimire că sînt în stare să depășesc o problemă ce părea total insurmontabilă nu cu mult timp: șoarecii și șobolanii. pe care i-am amintit în vară (e vorba de un specimen din prima categorie, acela care a binevoit să împartă căsuța de lemn de la mare cu mine) și de care îmi era terifiant de frică. dacă e să amintim de astrologia karmică, e ca și cum odată, într-o altă viață, aș fi fost probabil un condamnat uitat într-o închisoare în tovărășia rozătoarelor cu pricina. cărora le era foarte foame…
iată însă că încep să nu mai fac crize de isterie, demne de piesa crize.
în orașul cu peste 8 milioane de locuitori se strîng, inevitabil, saci imenși de gunoaie în fiecare zi și apar, inevitabil, șoarecii și șobolanii. mi s-a spus să nu mă panichez pentru că ei există, pur și simplu. pe stradă, în parcuri, la metrou.
lucru de care m-am convins prima dată în timp ce savuram eu agale un fresh de banane, kiwi și nu mai știu care fruct pe o băncuță în union square. era întuneric și am văzut la vreo 2 metri de banca mea o frunză grăbită să se rostogolească. puțin prea grăbită totuși, prea gri, prea cilindrică pentru o frunză. și nici nu bătea vîntul. așa că probabil că nu era o frunză. nuuuu. era un șoarece. am dat să țip, să vărs sucul, să mă cocoț pe bancă, însă nu am făcut absolut nimic din toate astea. am așteptat cuminte, e drept, cu inima cît un purice, să văd ce se întîmplă. frunza sub formă de șoarece și-a văzut grăbită de drum. și atît.
a doua oară, pe același trotuar cu mine, cu piciorușele-i mici și iuți, ducîndu-i corpul grăsunel repede repede, un șobolan. am făcut ochii mari, mai ales atunci cînd mi-am dat seama că nu era singur, că îl aștepta un altul (sau o alta) dincolo de gardul sub care s-au strecurat amîndoi, mergînd probabil la o chermeză. nu de alta, dar mi se pare că l-am zărit cu coada ochiului și pe al treilea.
a treia oară, așteptînd eu cuminte un metrou newyorkez care s-o mai plimbe puțin pe blondi, l-am zărit fără putință de tăgadă printre linii. slavă domnului că liniile sînt cumva muuuuult mai jos decît peronul. și că totuși sînt șobolani și nu cai dresați să sară peste obstacole.
ultima experiență de genul ăsta mi-a arătat că sînt deja mult mai calmă în această – hai să n-o mai numim problemă – în această chestiune ceva mai neplăcută. eu eram pe stradă, el – de data asta un șoricel – alerga de mama focului. la un moment dat a dat de o gură de canal deschisă. și … a căzut în ea.
nu știu de ce, dar m-am prăpădit de rîs…
concluzie: pînă la urmă sînt și ei locuitori în new york, nu?
pps. crize – terroirs, brașov – un șobolan, am văzut un șobolan!!!