despre oamenii de culoare
sînt chiar mulți în new york. de fapt, la cît de mare este orașul, probabil că se găsesc reprezentanți din toate rasele/ naționalitățile/ culorile de pe lumea asta.
dar eu vreau să vorbesc astăzi despre negri. bine, oameni de culoare. (cu toate că îmi aduc aminte de acel poem în care se spunea că noi, albii, ne facem roșii de furie, verzi de invidie, palizi de frică etc etc, dar îi numim pe ei, cei negri, de culoare.)
sint ei de aceeași culoare, dar sînt clar de diferite nuanțe. eu nu am ajuns încă la stadiul la care să-i recunosc și să pot spune dacă sînt din porto rico, din jamaica, din franța, din africa, din republica dominicană sau din … brooklyn. 🙂
dar îmi place ritmul lor. lentoarea lor. faptul că par să fie în majoritatea timpului gata de dans. nu neapărat sportiv 😛 de o bachata ceva.
îmi place muzica pe care o cîntă prin stațiile de metrou, folosind cele mai bizare instrumente muzicale
și, mai ales, zîmbetul lor unic, bucuria ce le încălzește fețele.
ps. într-o zi am văzut-o și pe cristinica under cover la birou 😉
:))