uităm de noi. uităm de noi, mai ales cînd ne uităm la alții. (bine, ai zis, prieten drag :)) mai ales atunci, nu mai contează cine sîntem, ce zîmbete, putere și frumusețe avem în noi. uităm toate acestea. ne aducem aminte eventual de cine știe ce slăbiciuni și singurătăți de-ale noastre pe care celălalt, cel la care ne uităm, trebuie să le trateze. ne pierdem în ceilalți.
devenim extensiile lor. 🙂
așteptăm să vină liniștea la noi. din afară. de la ceilalți.
liniștea nu vine de acolo. liniștea nu vine niciodată de acolo.
așteptăm siguranță, confort și dragoste la noi. din afară. de la ceilalți.
siguranța, confortul și dragostea nu vin de acolo. nu vin niciodată de acolo.
și, cu cît ne încrîncenăm mai mult în afară, cu atît ajungem mai departe de singura persoană pe care trebuie să o avem întotdeauna cel mai aproape: propria noastră persoană.
iubirea nu înseamnă dependență. nu înseamnă să fii lîngă mine pentru că mie mi-e rău. nu înseamnă datorii. nu înseamnă griji. iubirea de-adevăratelea e altceva. e libertate.
cristina: care e lucrul cel mai prețios pe care-l ai?
giani: eu știu, dar nu-ți spun. tu știi?
cristina: eu sînt cel mai prețios lucru al tău.
giani: tu nu ești un lucru. și nu ești proprietatea nimănui. nimeni nu este proprietatea nimănui.
ps. arcana majoră VI din tarotul leonardo da vinci – cei doi pot fi priviți/ receptați ca fiind unul în partea de jos. dar în partea de sus, îndrăgostiți fiind, rămîn totuși două minți și două suflete distincte. pentru că viața înseamnă să ne dezvoltăm pe noi. nu să ne dizolvăm pe noi. și să-i acceptăm pe ceilalți cu bucurie drept oglinzi mai mult sau mai puțin fidele, care ne reflectă însă nouă înșine părți din noi. nu să ne substituim lor.
pps. vă mulțumesc, prieteni dragi!
