există lucruri pe care ni le dorim, pentru care ne zbatem (după caz, potrivit legii) și pe care le obținem. atunci ne simțim satisfăcuți. și puțin buricul pămîntului. 😉 deh, natura umană.
există lucruri pe care ni le dorim, pentru obținerea cărora facem orice (din ceea ce depinde de noi), dar nu le obținem. atunci avem liniștea ca am făcut tot, chiar dacă rămîne frustrarea că nu ne-au ieșit pasiențele așa cum am dorit.
există lucrurile care se întîmplă pur și simplu, pe care nu ni le dorim sub nicio formă, care nu țin de noi sub nicio formă și pe care nu le înțelegem sub nicio formă. și atunci la frustrare se adaugă și neliniștea vecină cu panica: de ce? de ce, doamne, de ce?
ei, bine, în astfel de situații sîntem făcuți praf. avem un rezultat total nedorit, nu putem să facem nimic în legătură cu el și, mai mult, mintea intră într-un cerc vicios format din de ce, dar fără niciun răspuns logic.
în astfel de situații clar nu ne mai ajută acțiunile noastre, nu ne mai ajută mintea noastră. și atunci ne-ar putea ajuta credința. fiecare în ce o are. dacă cineva nu crede că are credință, o dezvoltă. cum? după rețeta personală.
aparent paradoxal, acestea sînt situațiile care ne ajută cel mai mult, pentru că ne zdruncină din temelii, ne scutură de ne merg fulgii și ne cer reașezarea pe o bază de-adevăratelea.
stăteam și mă gîndeam că noi avem în cap ideea că trebuie să fim cei mai buni. viața nu înseamnă să fim cei mai buni. viața înseamnă să ne dezvoltăm.
dacă ești cel mai bun, nu mai simți niciun stimul care să te motiveze să te dezvolți.
dacă dorești lucruri, te agiți și apoi le obții, ți se dezvoltă orgoliul și apoi ideea că ești cel mai bun și te întorci la bucla de mai sus.
concluzia: e absolut necesar să fim și slabi, să fim și praf, să nu înțelegem nimic.
ps. asta pentru că m-ai întrebat dacă vom înțelege vreodată. 🙂
nu știu dacă vom putea înțelege rațional. dar sigur vom putea ajunge la o altfel de înțelegere. 🙂 dacă nu a acelor lucruri în sine, a noastră cu siguranță.
