America, America

Gata cu spălatul rufelor în public. Aici, în România, se poartă spălatul rufelor în intimitatea absolută a casei tale. Așa că, tocmai ce am terminat o sesiune de privat laundry. Le-am și întins la uscat, pentru că nu există în tot buildingul ăsta o mașină de uscat rufe. De fapt, cred că nu există în tot cartierul. 🙂 Dar nu-i bai. Ne descurcăm și așa. Ne descurcăm oricum.

Spuneam că Blondi nu rămîne datoare. Așadar, ce-i cu America asta, domnule?

După exact 4 luni și 3 zile de stat în America, am de consemnat în scris următoarele: New Yorkul este populat de foarte multă lume de toate culorile, rasele, mentalitățile, naționalitățile, religiile. Ca toți aceștia să poată trăi împreună, trebuie ca fiecare să fie deschis (pentru că există extrem de multă diversitate, extrem de multe lucruri care n-au nici cea mai mică legătură cu tine, lucruri pe care poate nu ți le-ai fi imaginat niciodată și care acum reprezintă o realitate banală – ca să dau un exemplu prozaic: noi, doamnele, ne-am simți foarte stînjenite să știm că ni s-a dus un fir de la ciorap. Am fi în stare să îi dăm cît mai repede jos, pentru că firul dus ne strică tot zenul. În America unele doamne pot purta fără nici cea mai mică problemă o pereche de ciorapi, dacă se poate și de culoare închisă, pentru a fi și mai evident contrastul, cu jumătate din fire duse, ca și cum o pisică și-ar fi încercat cu spor gheruțele. Și nimeni n-are nicio problemă cu asta. Nici cine poartă perechea de ciorapi, nici cine se uită. Îmi imaginez cum ar fi să defilez mîndră pe Republicii, cu niște cipici scîlciați și cu niște ciorapi de genul celor descriși mai sus. Ce ar zice lumea: biata de Cristina, nu și-a mai revenit…)

Așadar, revenind(u-ne), în America trebuie să fii deschis și să-ți vezi de treaba ta. Nu contează că negrul din fața ta, din metrou, are pantofi cu toc cui, barbă, palton de damă și unghii lungi și date impecabil cu turcoaz. Nu contează că domnișoara de un metru 50 și 100 de kg, avînd vreo 16, 17 ani, are părul roz, roșu, verde și un pierce sub formă de belciug în nas. Ea se simte foarte bine așa.

Americanii se simt bine. Sînt lejeri, dezinvolți, spun hi și îți complimentează bluza de pe tine. Tu te întrebi dacă vor să te agațe. În cazul complimentului cu bluza, nu, că era femeie. Deși, în Amercia asta nu e o garanție. Femeile se iubesc cu femei. Așa cum și bărbații se iubesc cu bărbați. Pînă la urmă, oameni sîntem cu toții.

Dacă e bine, dacă e paradisul pe pamînt, dacă, odată ajuns în America, l-ai prins pe Dumnezeu de un picior?

Hai să vă spun un secret: am văzut oameni triști în România, am văzut oameni triști lîngă Empire. Și cred că a fi trist în vreun cartier deprimant dintr-un fost oraș muncitoresc este mai ușor tolerabil decît a fi trist lîngă Empire. Am văzut oameni bucuroși în ambele locuri.

Am cunoscut oameni deprimați. Teribil de deprimați. Cu mașină, bani, potențial finaciar economic ridicat. Și, totuși, în prag de sau chiar în plină depresie.

Ce cred că tărie: dincolo de exotismul unui loc, omul sfințește locul.

Și mai cred că totul depinde de noi. Putem fi fericiți în România, în Africa sau în America. Așa cum putem fi nefericiți oriunde. E o iluzie să crezi că vei fi într-un loc asemenea cornului abundenței. Peste tot ești tot tu, cu fricile tale, cu traumele tale, cu puterea și slăbiciunea ta, cu resursele tale de a te ridica și cu flexibilitate de a îngenunchea.

În Vegas,

într-un decor de vis, cu o motocicletă de revistă la dispoziție, am petrecut 3 zile de-am crezut că plec. Dincolo.

Da, e adevărat, am rămas cu gura căscată la vederea Manhattanului de sus.

Mi-a plăcut la nebunie BMW-ul inedit sub forma celor 3 poduri: Brooklyn, Manhattan și Williamsburgbridge.

Da, am mîncat cel mai bun steak ever la Petre Luger. Da, m-am holbat la peretele întreg cu cele mai felurite tipuri de tarot cu putință. Da, am fost la meciul de baschet pe arena Barclays.

Da, am urcat în Statuia Libertății.

Da, am văzut lumea năpustindu-se în Macys de Black Friday.

Da, îmi lipsește panorama admirată din B 24 pe drumul către Williamsburg…

(Pentru cei care știu New Yorkul – poza de sus nu e chiar din bus, că nu mi-a trecut prin cap să fac vreuna, dar e cu o panoramă a orașului care nu doarme niciodată ;))

Și oamenii. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Și cafenele unde am compus de zor.

Fericirea nu e neapărat în New York, cum nu e neapărat la Brașov. Sau în Vegas.

America este un experiment. Nu este o garanție. Noi sîntem garanția.

Ps. Orice incoerență, inadvertență sau omisiune să fie pusă pe seama fusului orar care își face de cap cu mine. De parcă aș fi băut o sticlă de Aglianico sau aș fi fumat weed pe străzile din Williamsburg.

Nu că zic, dar vreau să spun… 😉

Pps. Revăzînd multitudinea de poze din America, am realizat că mai sînt foarte multe de spus. Dacă aveți curiozități, nu ezitați să mă provocați. La scris, desigur 😉