La intersecția dintre Berry Street și South 6th Street se poate observa o ușă gen garaj, în fața căreia, un jamaican cu o statură impresionantă îți solicită Id-ul pentru a vedea dacă ai peste 21 de ani și, automat, dreptul de a intra în acest club. Constatîndu-se că am dreptul legal de a intra în Bembe, sînt poftită amabil înăuntru.
Uneori se solicită și o taxă de 10 dolari, dar întotdeauna doar domnilor, niciodată doamnelor. Mi se pare și normal. 🙂
Bembe este un loc stil vagon, așadar mai degrabă lunguieț, cu barul pe partea dreaptă și cu ceva scaune și canapele pe partea stîngă. Între acestea – ringul de dans. De obicei arhi-plin. Motivul? În colțul din stînga de la intrare se află pupitrul dj-ului și imediat lîngă pupitru stau una sau două persoane pregătite să bată niște ritmuri absolut irezistibile la djembe.
Și atunci cum să reziști fără să îți miști mîinile, picioarele, șoldurile, posteriorul? În compania jamaicanilor. Pentru că acolo merg în proporție de peste 75% jamaicani. Miroase a Mojito, a iarbă, a corpuri prinse de frenezia dansului.
Evident că, la un moment dat, Blondi poate supralicita și simte nevoia să se lase grațioasă pe spate, sperînd să fie (sus)ținută, pentru a realiza poza cu care să impresioneze Bembe-ul pînă la lacrimi. Au existat ceva lacrimi, dar de rîs, în momentul în care m-am prăbușit agale, într-un molcom stil ardelenesc pe dușumeaua de la Bembe. M-am ridicat repede. M-am uitat în jur la lumea care încerca să-și mascheze rîsul. Mi s-a explicat ulterior că abordasem total greșit dpdv tehnic acel pod de sus… Se mai întîmplă.
Mi-e dor de Bembe.