Pentru că m-am născut de ziua mea 2 :)

Rămîn adepta mijloacelor de interacțiune umană cît mai directe și mai concrete cu putință.

Dar trebuie să recunosc și avantajele pe care le avem în această epocă a tehnologiilor, gadgeturilor, aifoanelor (chiar dacă un hamburger se strică în 5 luni, iar un smartphone în 4…). Mai precis, cu urări postate pe peretele meu de FB, cu mesaje, cu telefoane și cu întrevederi față în față, am calculat eu că au fost spre 400 de persoane care m-au urat de ziua mea…

A sunat telefonul ca la Grand Central Station în New York de pe strada 42… Am suspinat după o întîlnire la Apple-ul de acolo…

M-am gîndit dacă să petrec eu cu mine și apoi mi-am spus că e cel mai simplu să vedem ce nu avem și să ignorăm ce avem. Și că, dacă tot am ajuns deja la etatea mea, să mă comport ca atare.

Din acel moment, m-am gătit, m-am împodobit cu un zîmbet larg și am plecat să fac cinste celor mai de seamă oameni din economia întregii mele vieți: ai mei…

Buchetul de trandafiri corai, primit de la un domn bine, tronează mîndru pe birou-mi.

Stînd noi la o pizza cu multe tipuri de brînzeturi, am dezvoltat episoade din călătoria subsemnatei peste ocean.

Apoi am aterizat la cofetărie, unde m-am delectat cu o prăjitură cu nucă și un suc și, mai ale, cu o altă companie de suflet. Ai mei plecînd cuminți acasă. Care companie a dorit o amandină. I-am oferit-o, în timp ce eu am primit o eșarfă asortată la perfecțiune cu trandafirii de acasă.

Pe la orele 20, mi-am spus că mai sînt totuși 4 ore din ziua mea și am ajuns la British Pub.

Unde s-a lăsat cu dansuri (m-am bîțîit de mama focului, dar am avut grijă să nu mă mai las grațios pe spate, pentru a nu repeta figura de pe podeaua din Bembe), cu dedicații – cică ar fi fost ziua unei tipe Cristina – Laaa Muuulți Aaaani, Cristina și apoi cu o felie de tort cu o lumînărica, adusă de DJ-ul care rostea cu aplomb: să ne trăiești, Cristina.

Eu n-am mai zis nimic, pentru că nu mai era nimic de zis. Am ascultat-o doar pe prietena mea cum îmi spunea: doar nu te bocești? Am primit cu recunoștință pachetul cu șervețele întins de altcineva. Am suflat în lumînare, în timp ce mă gîndeam la ce dorință să mă gîndesc. Și da, m-am bocit, dar da, au fost lacrimi de fericire.

Lumea nu e rea și viața nu e grea. Lumea și viața sînt așa cum le permitem să (ne) fie.

Ps. Vă mulțumesc, dragii mei. Tuturor. Și, vorba unui prieten, voi trăi în continuare din plin, așa cum știu să fac.